Prima știre care mi-a apărut azi, când am deschis telefonul, a fost cea despre medicul fals. N-am vrut să o citesc. Eram și-așa destul de posomorâtă eu. N-aveam nevoie de încă un motiv ca să mă simt rău. Și n-am citit-o. Atunci. Mi-am făcut însă curaj în seara asta, impulsionată de faptul că doar ce am reușit să rezolv o altă problemă. Poate că lumea nu e chiar așa de rea, mi-am zis. Citind însă, n-am mai fost atât de convinsă.

Când am ajuns la partea în care oamenii se întrebau cum a obținut acel om avizul, mi-am amintit de o întâmplare. Cu medici și profesori, deci cu de toate.

Când am susținut eu prima data examenul de titularizare erau niște cozi uriașe la înscrieri. Asta se întâmpla pe o vreme destul de călduroasă și în condiții deloc ok. Plus că programul era sfânt. Nu conta deloc că ai stat 3-4 ore la coadă. Dacă se făcea ora închiderii, ușa se închidea și în ziua următoare o luai de la capăt.

Pe lângă asta, dosarul de înscriere era unul stufos și era o provocare să strângi actele – pentru simplul fapt că era necesar să mergi în multe locuri – și să completezi documentele.

Printre altele, dosarul trebuia să includă și o adeverință de la medic. O adeverință din care să reiasă că cel care se înscrie la examen este apt pentru această profesie. O adeverință utilă, poate, în cazul vreunui candidat care avea un istoric de cine știe ce boli mintale sau contagioase și căruia propriul său medic de familie nu i-ar fi dat-o dacă lucrurile ar fi stat astfel. Lucru care nu era neapărat un impediment deoarece, dacă ar fi fost cazul, nimic nu l-ar fi împiedicat pe acel om să meargă la alt medic. Altfel, mie mi se pare forțat și nedrept ( în primul rând pentru medic) ca medicul de familie să aibă o responsabilitate așa de mare.

Revenind la poveste, eu aveam medicul de familie în București și am mers pe bune să iau adeverința. Apoi, după ce am stat mai multe ore la coadă, când mi-a venit, într-un final, rândul, dosarul nu mi-a fost acceptat. Motivul? Pe adeverință scria ″apt pentru a lucra în invățământ ″ si trebuia să scrie ″apt pentru a preda în învățământ″. Urmarea? Altă vizită la medic și o nouă zi pierdută pentru că a trebuit să stau iar la coadă ca să-mi depun dosarul.

Dacă vă întrebați în ce fel m-a consultat medicul diferit ca să schimbe cuvântul ″lucra″ cu cuvântul ″preda″ vă spun că, de fapt, nu m-a consultat deloc. Nici prima oară, nici a doua oară și vorbesc aici despre un medic bun; bun și ca medic – de fiecare data când am fost bolnavă am avut parte de cea mai bună îngrijire –  dar și ca om, în sensul că nu lua șpagă sau cadouri.

Ce credeți însă că au făcut colegii mei – pentru că nu, n-am fost singura care a avut problema asta cu adeverința, ba chiar am fost destul de mulți – ? Ei bine, colegii mei – sau cei mai mulți dintre ei – au mers la o policlinică cu mai multe cabinete medicale, de unde și-au luat pe bandă rulantă și contra cost adeverințele care le permiteau să fie profesori. Se duceau cu o față tristă, spuneau că nu-s din București și că e greu să facă drumul iar până acasă– bineînțeles că nu mințeau; chiar era greu – și implorau ajutor, în timp ce scoteau banii din buzunar. Niciunul n-a fost refuzat și niciunul n-a fost consultat. Medicul doar copia datele de pe prima adeverință schimbând cuvântul ″lucra″ cu cuvântul ″preda″. Numai că unii dintre ei făcuseră faza asta și pentru prima adeverință, tocmai pentru că nu erau din București și un drum până la ei acasă venea la pachet cu timp pierdut și bani și mai mulți pierduți. Era mai simplu și mai ieftin să plătească o adeverință  la un medic dispus să o ofere astfel. Numai că eu nu înțeleg cum poate un om, fie el și medic, să-și dea sema după ce te-a privit mai puțin de 5 minute dacă ești sau nu apt pentru a preda în învățământ. Medicul fals de mai sus a făcut și intervenții chirurgicale și tot a durat ceva până a fost descoperit.

Acum, nici nu vreau să exagerez. Nu se compară situațiile și, din ce știu despre foștii mei colegi, sunt toți persoane ok și n-am auzit de niciunul să fi ajuns prin vreo închisoare sau să fie vestit pentru cine știe ce fapte dubioase. Pe de altă parte, nici n-am păstrat legătura cu toți.

Ideea e insă că sunt unele domenii – ca sănătatea sau învățământul –  unde n-ar trebui să mergem pe încredere și unde oamenii ar trebui verificați pe bune. În loc să se facă asta, se acordă atenție maximă unor formulări care nu înseamnă nimic. Adeverința aceea nu avea nicio valoare reală și oricine putea obține una cu efort minim. Doar să fie atent la cum sunt scrise cuvintele pe ea. Asta conta.

Și dacă vă imaginați vreo secundă că o astfel de persoană, să-i zicem, cu intenții dubioase, ar fi putut fi depistată de controalele ulterioare – acelea de la angajarea efectivă – părerea mea e că nu.

Cât am fost eu profesoară, mi s-a făcut o singură data un test psihologic pe care, din punctul meu de vedere, trebuia să fii prost de-a dreptul ca să-l pici. Era un test scris,în care trebuia să răspundem la niște întrebări prin bifarea cu ″x″ în interiorul unor pătrate. Din păcate, a trecut prea mult timp ca să pot reproduce exact întrebările, dar îmi amintesc foarte clar cum discutam cu soțul meu despre acel test. E drept că eram și studentă la psihologie și poate vedeam lucrurile altfel, dar părerea mea e că atunci cînd un om care vrea să se ascundă nu va raspunde cu ″da″ când e întrebat într-un test dacă a avut vreodată halucinații.

Altfel, s-a făcut, într-adevăr, pe bune controlul medical, în sensul că medicul care m-a consultat chiar m-a consultat. Analize de sânge sau altele asemenea n-am făcut însă. Soțul meu lucrează într-un loc în care nu ia deloc contact cu copii și acum, când a revenit la muncă din CCC, a făcut investigații medicale mai detaliate decât cele pe care le-am făcut eu când am devenit profesoară. Se pare însă că la mine au fost suficiente acelea pentru a demonstra că eram aptă pentru să predau în învățământ. În  condițiile astea însă, nu mă miră faptul că aptă era și profa de desen, care venea mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată la ore – nu, nu exagerez deloc – sau alți profesori – de care sunt sigură că am auzit cu toții – care lovesc sau abuzează în alte feluri elevii.

La o evaluare așa superficială, ciudat ar fi dacă n-ar exista astfel de cazuri… Lumea e plină de oameni care joacă rolul unui personaj bun – și fac asta bine de tot – cu scopul de a face rău. Ei reușesc tocmai pentru că cei mai mulți credem că nu există așa ceva, pe principul ″Asta se întâmplă doar în filme″. Numai că poveștile ″ca-n filme″ sunt din ce în ce mai dese în lumea noastră reală.