Eram la un curs de psihologie judiciară – într-un moment al vieții mele care pare să fi fost acum o viață visam să mă fac profiler 😊 și de asta m-am înscris la astfel de opționale – când am auzit prima dată genul acesta de poveste, prea des regăsită în viața reală. Este povestea unui băiețel mic și foarte cuminte ,care asculta mereu de mama, tata, frați, doamna învătătoare,  bunicul, bunica, unchiul etc. Pe scurt, asculta de toată lumea, fără să filtreze în vreun fel informația. Asculta de ei pentru că mereu i se repetase că cei mai mari știu mai bine, argumentul suprem fiind chiar acela că sunt mai mari.

Acest copil era lăudat de toată lumea și toți erau mulțumiți de el. Nu făcea crize de plâns, nu vorbea neîntrebat și nu deranja în niciun fel pe nimeni. Ajuns adult, și-a continuat aceeași traiectorie. A rămas omul liniștit, care nu deranja niciodată pe nimeni, angajatul perfect și în continuare copilul (pentru părinții lui) sau soțul perfect. Totul până când, deodată, auzim că a fost implicat într-un jaf sau viol în grup. Oamenii sunt șocați: “ Era un băiat așa de bun… Liniștit, cuminte, ascultător… Vorbea mereu frumos…  Niciodată n-aş fi crezut că ar fi în stare de așa ceva…”

Numai că a fost, iar cheia e undeva în chiar felul în care a fost învățat să se comporte. La un moment dat acest “băiat” cuminte și supus a întâlnit alți “băieți” care nu erau prea buni. Ei i-au spus să facă lucruri rele iar el a făcut ceea ce a fost mereu învățat să facă. I-a ascultat și s-a supus. Pentru că erau mai mari, sau mai puternici, chiar și doar psihic (în sensul că erau siguri pe ei). În plus, ei i-au oferit oportunitatea de a își descărca toate acele emoții reprimate an după an. Pentru că toți oamenii au emoții și niciun om nu le poate tine închise înăuntru, la infinit. Ele pot fi exteriorizate într-un mod sănătos, acceptat social. În caz contrar, oricum vor ieși la iveală. Nu mereu sub forma unui viol sau jaf, dar de obicei într-o maniera care șochează. Cred că mulți am spus cel puțin o dată despre un om aparent liniștit – Nu l-am văzut niciodată așa. Nu mi-a venit să cred;  mai e și vorba aceea – M. e un om tare liniștit.  Dar și când s-o enerva vreodată…

Ce vreau sa spun prin povestea asta este că nu ar trebui să ne învățăm niciodată copiii sa asculte orbește de noi, sau de alți adulți/ copii mai mari. Ar trebui sa îi învățam sa gândească, încă de mici, și putem face asta oferindu-le explicații de fiecare dată când le interzicem ceva. Argumente de genul “ Fa așa pentru ca așa spun eu / nu e voie/ sunt mai mare și știu mai bine” nu sunt de fapt argumente și nu vor ajuta niciodată un copil.

Mulți oameni înțeleg greșit aceste idei. Adică, de ce să dea ei explicații unui copil?!  Copilul trebuie sa asculte /înțeleagă. Numai că el nu va rămâne mereu copil. Noi creștem un viitor adult.

Da, nu toți copiii crescuți astfel ajung violatori sau hoți.  Unii nu pățesc nimic pentru că au norocul sa întâlnească în viață doar oameni buni (oare câți?). Alții sunt abuzați încă de mici (de adulți sau de alți copii) și tac și suportă pentru ca au învățat să se supună.

Nu-i așa greu, zic eu, sa adăugam de fiecare dată o explicație logica și pe înțelesul copilului și asta nu înseamnă să nu le punem limite (copiii au nevoie de limite), ci să dăm limitelor un sens. Spre exemplu, e interzis să traversezi pe roșu pentru că atunci când la noi e roșu, la mașini e verde. Ele vin cu viteaza și te pot lovi. Lovitura unei mașini e foarte puternică etc. Exemple sunt multe și mereu se poate găsi o astfel de explicație care-l va ajuta pe copil mai târziu.  Dacă șingurul motiv pentru care n-are voie sa traverseze pe roșu e pentru ca așa i-a spus mama, sunt șanse ca atunci când mama nu e lângă el sa treacă pe roșu, mai ales dacă vede vreun alt adult făcând asta, sau dacă un coleg îl îndeamnă să se comporte astfel.  Totul pentru că nu a fost învățat sa gândească singur ci sa asculte de altii, mai mari și mai puternici.

Si, din nou, pentru cei care au uitat, sau n-au ascultat niciodată…