Cineva mi-a spus zilele trecute că am învățat degeaba – „Te-ai chinuit atât să înveți și să termini două facultăți și un master și acum ai ajuns să stai acasa și să ai grijă de copii.”

Nu știu cum par cuvintele astea, citite de altcineva. Cert e că au fost spuse de o persoană a cărei părere nu o prețuiesc prea tare și pe care nici nu pot să o condam în vreun fel pentru că gândește astfel. Articolul nu i se adresează; nici n-ar fi posibil. Articolul e pentru mine, căci oricât de conștientă aș fi de faptul că am ales cea mai bună cale, mai am și eu momentele mele de îndoială.

Așadar, am învățat oare degeaba? De ce „stau” acasă cu copiii și nu într-un birou, sau în oricare alt loc, unde să muncesc cu adevărat?

În primul rând, e de clarificat faza cu chinuitul și învățatul. Mai întâi, eu nu m-am chinuit niciodată să învăț. Din clipa în care am intrat în școală și până am ieșit, am învățat cu drag, pentru că mi-a plăcut. Dovadă faptul că am avut note de toate felurile – note care în acest prezent n-au nicio valoare și nici n-au prea avut – căci era imposibil să îmi placă tot ce mi s-a cerut să învăț. Cele două facultăți au fost alese de mine; este deci absurd să spunem că „m-am chinuit” . Asta nu înseamnă că nu a fost greu uneori, dar greul reprezintă sarea și piperul din viață.

Apoi, eu am învățat pentru mine. În primii ani de școală, notele au fost importante. La un moment dat însă m-am deșteptat și-am înțeles că nu asta contează. Important e ce rămâne în capul și nu în carnetul meu, în urma procesului de învățare.

În al doilea rând, se pune problema de ce „stau” acasa. Voi scrie punctual, cronologic.

1. Pentru că eu cred că e bine să fie copiii crescuți de părinți. Pare că prea mulți oameni fac copii strict pentru perpetuarea speciei care, recunosc, e importantă, dar aș vrea să cred că suntem mai mult de atât. Eu am vrut și vreau să îi cresc eu pe copiii pe care i-am născut și pentru mine asta nu înseamnă să îi las la bunici sau să îi duc dimineața la creșă/bonă și să îi mai văd seara. Vorbesc, bineînțeles, de primii trei ani.

2. Concediul de creșterea copilului. Pentru aceasta primă perioadă, statul român oferă un concediu de creștere a copilului, de doi ani, plătit. Dacă e bine sau nu astfel, nu știu, dar din moment ce e și asta mi-a permis să realizez o parte din punctul 1, de ce să refuz?

3. După ce copilul face doi ani apare o problemă. Orice om normal stie că nu poți lăsa singur un copil așa mic, dar părintele trebuie, sau ar trebui să se întoarcă la muncă. Pentru aceste situații există bunici, creșă sau bone. În cazul nostru, bunicii au fost excluși, deoarece erau prea departe.

În ceea ce privește creșa, eu n-am găsit una gratuită, care să fie aproape de casă și să îndeplinească măcar un sfert din cerințele mele. Erau mari, într-adevăr, cerințele mele, dar vorbim totuși de un sfert. Să îmi duc copilul la acea creșă la care aveam acces n-ar fi fost doar un compromis.

Ultima variantă era bona. O bonă mi-ar fi permis să mă întorc la muncă. Chiar am avut o bonă, preț de o luna. Era ok femeia; am renunțat la ea din motive subiective. Soțul meu doar ce se îmbolnăvise și nineni nu știa cum va evolua starea lui, iar soțul ei doar ce murise și nu de moarte bună, cum s-ar spune, ci tot răpit de o boală. M-am apropiat de femeia asta, dar să petrec timpul cu ea era teribil de greu. Singură, cu copilul, reușeam să mai uit. Împreună cu ea, care era puternic afectată de ce mi se întâmpla mie zilnic, căci se regăsea în povestea noastră, era ca și cum aș fi pus sare pe rană în fiecare clipă, așa că am renunțat la ea. Puteam, desigur, să caut alta, dar luna aceea m-a făcut să constientizez un fapt evident – punctul 4.

4. Banii. Mulți cred că banii au fost cei care ne-au permis să facem treaba asta. E adevarat că daca ar fi avut și sotul meu un salariu de profesor nu mai ajungeam să vorbim despre „stat” cu copiii acasă, bone sau grădinițe private. Totuși, suntem departe de a avea bani mulți. Departe de tot. De fapt, eu aș fi pierdut bani dacă ma intorceam la muncă. Nu aș fi castigat. Aș fi dat minim 1500 de lei unei femei ca să îmi crească copilul, în timp ce eu aș fi lucrat pe 1000 de lei (atât era salariul meu ) cu alți 20-30 de copii. Puteam, mai bine, să mă fac bonă și eu. Probabil aș fi câștigat mai mult de 1500, dar cum ar fi fost să fiu eu bonă la alt copil, ca să platesc o bonă pentru copilul meu? E cel puțin absurd și asta s-ar putea face doar de dragul de a fi „în randul lumii”, deci la muncă. Asta pentru că, în lumea în care trăim noi, o bonă muncește, dar mama care alege să își crească ea copilul – deci sa facă treaba bonei – nu muncește. Se pare ca mamei care „stă” cu copiii fix asta îi lipsește- statutul de om care muncește, nu munca.

5. Din nou, drepturile. Între timp, am rămas însărcinată iar. Într-un moment prost, cand totul părea potrivnic, asta mi-am dorit cel mai mult. Astfel că am mai rămas o perioadă „în rândul lumii”, căci am trecut din concediu de creșterea copilului în concediu de maternitate ( pentru necunoscători, e o diferență între cele două – concediul de maternitate durează maxim trei luni și de el beneficiază toate femeile însărcinate și proaspete mămici; concediul de creșterea copilului durează 2 ani, după nașterea copilului, și de el beneficiază doar mamele sau tații care au lucrat minim un an înaintea nașterii copilului).

6. „Sacrificiul”. Îl numesc astfel pentru că uneori pare așa, dar am pus ghilimele pentru ca nu am sacrificat nimic real, cu excepția statutului de care vorbeam. Dintr-o mamă aflată în concediu de creșterea copilului am devenit oficial o mamă casnică. De ce? Am renunțat la acest concediu în favoarea soțului meu si am continuat sa „stau” acasă. De ce? La acel moment el deja se simțea destul de rău și ajungea internat la Fundeni din două în două luni. Bonus, când venea seara acasă, după o zi de muncă, ma găsea obosită, alături de doi copii obosiți care abia așteptau să petreacă timp și cu el. Ne făceam griji pentru locul lui de munca ( v-am spus deja ca eu aveam un salariu de 1000 de lei, deci e evident că salariul lui era vital) si pentru sanatatea lui, mai ales în condițiile acestei oboseli extreme. Astfel că am luat cea mai bună decizie pentru noi. El a intrat în concediu de creșterea copilului, iar eu m-am transformat într-o mama șomeră și apoi casnică. Era exclus ca el să rămână acasă singur, cu doi copii mici.

De ce nu a mers baietelul cel mare la grădiniță atunci? Simplu. Nu a fost primit. Prima noastră optiune a fost grădinița de stat de lângă noi, care e de-a dreptul frumoasă. Copilul însă nu a fost admis, pe motiv că nu avea trei ani împliniți (avea 2 ani si 10 luni) si nu erau locuri. La acel moment nu eram pregătiți să alegem o grădiniță privată si nici nu consideram că la 2 ani si 10 luni e musai să înceapă grădinița. Plus că grădinița prezenta un risc major pentru sanatatea soțului meu. Sistemul lui imunitar era la pământ. Era chiar amuzant când citeam pe fișa de externare că n-are voie sa răcească – mă refer la banala răceală, cunoscută de toți. Nici nu îndrăzneam să imi imaginez cum avea să fie cu toti virușii pe care ar fi putut să îi aducă Tudor de la grădiniță.

Aș fi mers eu la muncă dacă băiețelul cel mare mergea la grădiniță? Teoretic, ar fi fost posibil. Practic, nu puteam avea încredere cu adevărat în ce făcea boala cu soțul meu. Știu că trăiam un coșmar de fiecare dată când ieșea cu unul din copii la plimbare ( de regulă cu băiețelul, pentru a evita să ridice fetița în brațe, afară) sau când el o punea pe Maria la somn și eu pe Tudor, iar ea începea sa plângă tare. Mereu îmi treceau prin minte cele mai negre scenarii – că a căzut, că nu se mai poate ridica, că nu se va mai ridica – asta era natura bolii.

Ce am pierdut pentru că am renunțat la acel statut? Nici macar banii, căci am economisit pe alte părți. Am câștigat însă o relație absolut minunată între fetița mea și tatăl ei și una mult mai caldă între băiețelul meu si tatăl lui. Bonus, dupa un an deja soțul meu se simțea mai bine. Intervalul între internări s-a mărit din ce în ce mai mult, iar cand s-a întors la muncă avea deja mai bine de jumatate de an de când nu mai fusese internat. O fi contat și concediul acesta.

7. Grădinița care ne-a dezamăgit. La finalul concediului care nici macar n-a mai fost al meu, dar marca trecerea într-o noua etapă, copiii aveau aproape 2, respectiv 4 ani. Planurile erau simple si frumoase. Tudor avea să meargă la grădi, iar eu urma sa „stau” acasă cu fetița până împlinea 3 ani ( datorită punctului 1) , dar și cu el în perioadele în care avea să lipsească de la grădi din cauza bolilor, normale în primul an. În eventualul timp liber pe care urma să îl am, aveam să mă ocup de proiectele mele și, din primăvară, să mă pregătesc pentru examenul de titularizare, ca să încep munca în toamna urmatoare – adică toamna asta, care doar ce a început.

În teorie, totul era perfect, mai ales băiețelul care abia aștepta să înceapă grădinița, numai că grădinița s-a dovedit a nu fi ceea ce am sperat noi. Am încercat o alta, privată, dar distanța și faptul că mai aveam un copil mic pe care trebuia să-l port după mine, până la grădi și înapoi, plus alți câțiva factori, ne-au făcut să renunțăm. Cu inima ușor strânsă, de data aceasta, căci simțeam că băiețelul ar avea nevoie și de copii în preajma lui, copii de care nu duce lipsă în sezonul cald, dar care lipsesc cu desăvârșire de prin parcul nostru iarna, iar iarna durează trei luni. Am supraviețuit însă.

8. Din nou, învățământul românesc… Da, a mai trecut un an, și acum suntem iar în prag de grădi, de data aceasta cu doi copii (aproape 3, respectiv 5 ani) Din motive subiective, nu au început acum, în septembrie, ci vor începe în octombrie. Evit să imi mai fac planuri. Sper să fie bine.

Voi lucra eu când vor începe ei grădinița? Ei bine, nu. Teoretic, profesia mea încă rămâne cea de profesor, iar profesorii încep munca în septembrie și nu-și pot lua concediu cand doresc ei. Prin urmare, anul acesta era imposibil să fiu profesoară.

Ce voi face mai departe? Se pare că voi „sta” încă un an acasă, un an în legătură cu care, așa cum spuneam, nu îmi mai fac planuri. Oricum, practic, e vorba de câteva ore pe zi, căci copiii vor merge la program scurt. Îmi pare o prostie să ii las până seara, din moment ce eu sunt acasă.

Concluzii

Soarta face ca profesia aleasă de mine să implice tot lucrul cu copiii, astfel că în anii ăștia am făcut, practic, ce îmi place, fără pauză, e adevărat și fără să fiu plătită. Ca idee, nu cred că mi-aș fi permis vreodată o bonă ca mine și nu pentru că-s mama lor. Eu n-am facut doar să îi îmbrac, spăl, hrănesc și pun la somn. Am facut cu si pentru ei tot felul de activități; ne-am plimbat și ne-am jucat; am învățat și am citit mult. Am suplinit grădinița într-un mod destul de onorabil și ne-au lipsit doar copiii. Altfel însă, n-am stat, pur și simplu, acasă. Nimeni nu cred că stă chiar și dacă nu încearcă să fie și educator, dar, așa cum spuneam, lipsește statutul.

Acum, eu pot înțelege că sunt oameni care nu își doresc să fie profesori sau educatori si pentru care „statul” acasa, cu copiii, nu e deloc o opțiune. Exceptand însă asta, ma întreb de ce mi ar fi fost mie, copiilor sau soțului meu mai bine, daca aș fi muncit în afara casei, în perioada asta? Nu reusesc să găsesc niciun motiv, nici material, nici psihic. E adevărat ca în timpul ăsta nu am avansat deloc strict în ceea ce privește profesia de bază. Eu eram profesoară de istorie și trebuie să recunosc că nu am mai deschis o carte din domeniul ăsta cam de când am încetat să predau. Am crescut însă enorm în domeniul psihopedagogic; mai mult decât aș fi facut-o vreodată, în școală, iar asta e o parte din mine acum; istoria poate fi ușor recuperată. Degeaba însă, căci în ochii celorlalți rămân, probabil, o mamă casnică și atât. Important e să nu mă simt eu astfel.

Aș schimba ceva, dacă aș putea? Da, sigur, aș schimba câteva lucruri. Primul e boala soțului meu, evident. Apoi, aș schimba oamenii din grădinița de stat de lângă noi. Încă nu m-am resemnat cu faptul că nu vor merge copiii acolo. Nu aș schimba însă timpul petrecut cu ei.

Strict pe plan profesional, mi-aș dori diploma de la master. Da, nu am una. În anul în care am născut, eram în ultimul an de master. Am promovat toate examenele cu note bune și foarte bune dar nu mi-am susținut disertația. În vara aia a debutat boala soțului meu și numai la asta nu mi-a mai stat gândul și apoi nu am mai avut timp, în nebunia care a urmat.
Nu îmi pare rău că am investit doi ani într-un master fără diplomă – deși, din cate știu, pot obține una care să ateste strict promovarea examenelor. Ironic însă e faptul că strict diploma ( știți, statutul) e motivul pentru care l-am făcut. Dar, cine știe? Poate în orele alea libere pe care se presupune că le voi avea cand vor merge copiii la grădi, voi da o fugă la facultate să văd dacă se mai poate face ceva. Sau poate nu. Nu știu… Sunt sigură însă că n-am învățat degeaba! 🙂