Aș putea lăsa acest articol gol pentru că, așa cum sugerează și titlul, nu găsesc cuvintele potrivite. Pentru că unele trăiri nu pot fi exprimate pe deplin în cuvinte.

Nu-l voi lăsa gol. Voi povesti, așa cum pot, despre o zi pe care nu vreau să o uit.

Acum ceva timp am scris aici pe blog că mi-aș dori ceva. A fost o frază care exprima un vis. Un vis din acela la care te gândești că n-are cum să se întâmple, sau cel puțin nu într-un viitor apropiat pentru că… multe, începând cu banii și terminând cu timpul. Era genul acela de dorință pe care e absurd și să o rostești cu voce tare. Cum ar fi, de exemplu, să mergi la o Universitate și să ceri să-ți permită să fii student, fără să fii învățat nimic, cu promisiunea că vei învăța apoi. Sau să-i ceri vreunui milionar o sumă de bani, cu promisiunea că vei face minuni cu ea, dar fără să oferi vreo garanție. Adică, practic, ceva imposibil, pentru că în viață nu prea primești lucruri importante doar pentru că inspiri încredere. Doar uneori.

Deși visul meu îmi părea absurd chiar și mie, am început, totuși, să-mi fac un plan. Mai întâi, pentru că săptămâna trecută a fost ziua mea, i-am spus soțului meu că nu vreau niciun cadou și că îl rog să păstreze orice sumă ar fi dorit să investească, pentru o altă zi. Apoi, mi-am făcut și eu un plan de economisire, despre care nu am povestit nimănui. Acum, nu vă imaginați că vorbesc despre vreo sumă uriașă. Nu e uriașă, nici foarte mică nu e. Totuși, era vorba despre prea mulți bani pentru a îi arunca pe fereastră doar așa, pentru o pasiune; pentru un vis pe care nici măcar nu știam dacă-l pot duce și nici acum nu știu.

Și cum coceam eu planurile astea prin care să obțin ce îmi doresc, fără să mă simt vinovată și fără să cheltuiesc nimic în plus față de ce cheltuim deja, am primit o veste care m-a făcut să tremur și să plâng. În hohote am plâns. Atât de tare a fost șocul și atât de mare a fost bucuria. Pentru că, dacă mă gândeam că, cu multă muncă, voi reuși să ajung acolo, poate, la sfârșitul anului acesta și, în orice caz, pentru puțin timp, nu m-aș fi gândit niciodată – dar niciodată – că voi primi cadou ceea ce îmi doream. Acum. Mai probabil mi s-ar fi părut să câștig la Loto – care a fost închis în perioada asta – decât să primesc un astfel de cadou. Și totuși, l-am primit. Doi oameni minunați mi-au îndeplinit una dintre cele mai mari dorințe. Prietena mea dragă, care îmi e alături de când aveam vreo 12 ani, mi-a arătat încă o dată cum o prietenie înseamnă și să fii atent la omul de lângă tine, la visurile și pasiunile lui, să îl asculți să să îl susții. De fapt, cel mai minunat lucru nu a fost cadoul în sine, ci ceea ce transmite el. Mi-au spus că-l merit pentru că o să fac lumea mai frumoasă și mai bună. Să creadă cineva atât de tare în tine, fără ca tu să fii făcut vreo faptă măreață – din contră, aș zice eu 🙂 – e ceva cu adevărat neprețuit. Eu nu am prieteni mulți, nu sunt o persoană prea sociabilă în viața reală – izolarea asta mi s-a potrivit într-un mare fel 🙂 – dar am alături de mine câțiva oameni deosebiți. Am trecut printr-o mulțime de lucruri urâte; vor veni, probabil și altele, dar indiferent de ce mi s-a întâmplat, îmi dau seama că ceva a rămas mereu la fel – niciodată n-am fost singură.

N-am idee ce o să fie mai departe, dar știu că vreau să-mi amintesc mereu de ziua asta – ziua în care am plâns pentru că m-am simțit fericită. Se poate. Chiar se poate, iar rețeta pentru astfel de momente cuprinde iubire, apreciere și, mai ales, ascultare.

Să-i ascultăm mai des și mai cu atenție pe cei din jurul nostru, aș spune eu, pentru că e posibil să apară lacrimi de fericire dacă vom face asta. Să credem în ei și în visurile lor, chiar dacă ni se par absurde sau imposibile. Da, nu mereu se vor alinia astrele în așa fel cum s-a întâmplat în situația povestită mai sus. Eu sunt însă sigură că și cuvintele sunt suficiente. Apar ele și soluțiile, mai târziu; uneori nici nu mai e nevoie de ele. Apoi, când vorbesc despre visuri, vorbesc de pasiuni; vorbesc despre dorințe, nu despre nevoi; despre lucruri fără de care am putea trăi, dar pe care, dacă le avem, ne simțim mult mai bine și zâmbim; despre lucruri aparent mărunte și neimportante, dar, totuși, importante pentru cineva. Să fim atenți la detalii și la ce îi face pe cei dragi fericiți și nu la cum vedem noi fericirea și vorbesc aici inclusiv despre copii.

Celor care ați citit până aici și aveți, la rândul vostru, un vis – sau nu mai aveți niciunul – nu pot să vă spun să credeți, că sigur se va îndeplini, sau, că se va îndeplini dacă veți crede suficient de tare. Știu bine că, uneori, viața e prea crudă și toate astea par doar povești de adormit copiii. Pot însă să vă spun că nu pierdeți nimic dacă veți continua să visați și vă lăsați mintea inundată de imaginea pe care vi-o doriți. Visurile sunt ca niște povești frumoase, doar că sunt despre noi înșine; sau sunt ca cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată, cu noi în rolul principal. Avem nevoie să visăm, chiar și, sau mai ales când realitatea e urâtă. Și da, unele nu se îndeplinesc niciodată, altele iau o întorsătură neașteptată, iar altele pur și simplu se transformă în realitate. Nu avem cum știi ce o să fie și nici nu trebuie. E bine doar să nu ne oprim din a visa, sau, cu alte cuvinte, din a spera. Să ne permitem să zburăm, chiar dacă avem doar un avion din hârtie.

La final, mai vreau să scriu doar atât – Mulțumesc! 🙂