Luni, cu aproape o săptămână înainte de Crăciun, am fost foarte tristă. Atât de tristă încât îmi venea să plâng într-una. Și-am plâns. În seara aia am plâns în hohote, ca un copil, cum n-am mai plâns de atât de mult timp.

Motivul? Nu-i atât de important și cu siguranță nu-i unul prea serios. Motivele pentru care suntem triști sau bucuroși au sens doar atunci când le asociem direct cu oamenii. Ceea ce m-a determinat pe mine să plâng ar putea să-l facă pe altul să râdă sau să spună că nu-i mare lucru și, deci, n-are sens să plâng pentru așa ceva. Eu cred că fiecare lucru are sens.

Plânsul ăla, cu hohote și suspine, a fost tare bun. Cum spuneam, n-am mai plâns așa de o eternintate. Aproape uitasem cât de bine e. Totuși, a doua zi încă eram tristă și n-aveam chef de nimic, deși nu mai simțeam nevoia să plâng. În condițiile astea, o plimbare cu copiii era ultimul lucru pe care mi-l doream, mai ales că – cred că am mai spus pe aici – eu nu iubesc deloc iarna și sunt destul de sigură că trebuia să mă nasc pe un alt continent. Am senzația că aș putea sta, fără probleme, doar în casă, pe întreaga durată a sezonului rece. Că n-ar fi sănătos, e altă poveste. Cert e că, în ziua aia, fiind și atât de supărată, n-aveam niciun chef să ies. Aș fi zăcut în pat dacă s-ar fi putut. Voiam, însă, să le ofer copiilor și o altă priveliște în locul celei cu mama lor tristă și mă simțeam și vinovată că nu ieșisem cu o zi înainte. Așa că am ieșit.

Afară era frig și urât și, desigur, nu mi-a plăcut deloc. Am făcut eforturi mari să rezist o vreme, cam cât să nu se supere copiii prea tare. Apoi ne-am întors acasă și acolo s-a întâmplat ceva interesant. M-am simțit, dintr-o dată, mai bine. Chiar mult mai bine. Casa mi s-a părut mai confortabilă și mai călduroasă; păturile mi s-au părut mai pufoase, ceaiul mai aromat și activitățile pe care le aveam de făcut în casă mai interesante. Pentru că în casă era mai bine decât afară dar eu n-aș fi avut cum simți asta pe de-ntregul dacă n-aș fi ieșit.

Adevarul e că eu sunt unul dintre oamenii care nu accepta viața cu bune și cu rele. Nu înțeleg de ce e nevoie de durere pe lume, nu înțeleg de ce e nevoie de suferință; nu înțeleg de ce lucruri rele se întâmplă. Nu înțeleg și nu accept, iar asta nu-i bine, desigur. Când nu accepți ceva ce nu poți schimba/controla, nu faci decât să te chinuiești tu însuți. Am înțeles asta, mai am mult de lucru la partea cu acceptarea. Cu toate astea, nu pot sa nu recunosc că în săptămâna aceea am făcut un pas important în această direcție pentru că lucrurile nu s-au oprit acolo. Grație evenimentului care m-a făcut să plâng, am redescoperit o grămadă de lucruri pe care -iar- începusem să le iau de bune și de a căror existență nu mai eram conștientă. Și m-am bucurat de ele, dar doar după ce m-am minunat de cât de repede uităm noi, oamenii; cum ni se obișnuiesc ochii cu tot ceea ce ne înconjoară; atât de tare încât încetăm să mai vedem cu adevărat tot ceea ce e important.

Tudor mă întreabă uneori cum ar fi dacă totul ar fi bine și când spune asta, îmi face o listă întreagă cu lucruri importante pentru el. Cum ar fi dacă toate lucrurile care contează pentru el s-ar așeza perfect? Uneori întrebarea lui doare. Mereu îi răspund că dacă totul ar fi perfect, ne-am plictisi. De fapt, exista chiar și povești pe tema asta, deși nu cred neapărat că plictiseala e cea mai grea consecință a perfecțiunii. Lucrurile-s mai complicate de atât.

Ce vreau să spun și nu-mi găsesc cuvintele e că n-am simțit niciodată mai intens de atât cum întâmplările urâte te fac să le apreciezi mai tare pe cele bune. Câteva zile mai târziu, mă bucuram foarte tare de ceva ce tocmai primisem. Pentru o clipă, mi-am privit bucuria. Era acolo, intensă, curată, dar, totuși, cu o umbră de tristețe. Dacă n-aș fi pierdut acel ceva, nu m-aș fi bucurat la regăsire. Merită prețul plătit? Eu aș spune că nu, dar cred că, probabil, greșesc.

S-ar putea să nu înțeleg vreodată sensul acestor lucruri. Sau, cel puțin, nu cât trăiesc pe lumea asta. Noi, oamenii, suntem ființe extrem de complexe. Noi, oamenii, nu suntem construiți să ne putem bucura mereu. Noi, oamenii, avem nevoie de frig, ca să putem simți caldura; avem nevoie de rău ca să putem simți binele. Treaba asta e ceva ce nu putem schimba, indiferent că o acceptăm sau nu. Totuși, există ceva ce putem face. Putem privi și din altă perspectivă. Dacă răul există prin comparație cu binele, la fel e și invers. Asta înseamnă că orice rău are și o parte bună. Altfel n-ar fi rău. Gândiți-vă la asta, dacă nu aveți un început de an așa cum doriți. Gândiți-vă la asta și căutați binele de lângă voi. El există, are doar nevoie să fie văzut, iar în cazul în care chiar nu se vede, faceți o plimbare prin frig. Una lungă, nu de la autobuz până acasă, sau din casă până la mașină. Vă garantez că vă veți bucura apoi. De căldură.

La mulți ani!

Sursa foto – arhiva personala ( iarna, 2021)