Am ales pentru luna august cartea Vânătorii de zmeie. Este scrisă de Khaled Hosseini, a aparut la Editura NICULESCU și a generat în mine multe sentimente amestecate. Vă invit să citiți mai jos o scurtă prezentare, cu mențiunea că, deși nu am dezvăluit finalul și nici multe alte detalii, veți găsi menționate câteva momente importante din carte, alături de părerea mea despre acestea. Dacă nu doriți să le aflați acum, citiți mai întâi cartea, deși, din punctul meu de vedere, uneori nu strică să fii avertizat cu privire la ce vei întâlni într-o carte, iar cărțile sunt mai mult decât o înșiruire de evenimente.

Vânătorii de zmeie e o carte greu de digerat. Exceptând situația în care te duci la librarie cu ochii închiși, alegi la nimereală fix cartea aceasta și o deschizi la primul capitol, fără să știi nimic despre ea, sau situația în care n-ai mai citit vreodată nici măcar un cuvânt despre conflictele din Orientul Mijlociu, să alegi să citești Vanatorii de zmeie e ca și când ai alege să te duci cu bună știință în iad. Cu mintea, desigur, ceea ce e un privilegiu, conștient fiind că, teoretic, iadul se termină atunci când închizi cartea și nu poate ieși dintre paginile ei, în timp ce te rogi să nu visezi urât în noaptea ce va urma. Pentru că e o carte. Doar o carte, îți poți spune ca să te liniștești. Numai că nu e doar o carte și chiar dacă n-or fi existat vreun Hassan și un Amir, care să treacă fix prin întâmplările din ea, realitatea crudă e că există destule povești reale, chiar mai urâte decât ale lor.

Am citit cartea într-o zi, ocazie cu care mi-am amintit de mine, înainte de copii, când, dacă începeam să citesc o carte care mă prindea, nu o mai lăsăm din mână până nu o terminam. În prezent, nu mai pot face fix așa, dar am avut noroc ca ziua în care am început Vânătorii de Zmeie să fie fix cea în care urma să pună soțul meu copiii la somn. Am început-o la prânz, când el, având o zi liberă, le citea celor mici, iar seara, deși, în mod normal, aș fi avut alte planuri, m-am așezat pe canapea și am citit până am terminat-o, cu mici pauze la fiecare oră trecută. Nu puteam altfel, chiar dacă asta a însemnat să mă culc foarte târziu. Aveam nevoie să o închei, aveam nevoie de un final chiar dacă, știam deja, acesta urma să aibă un gust amar. Pentru că acțiunea se petrece și se încheie înainte de august 2022.

Surprinzător, poate, în carte nu este vorba despre femei. Cel puțin eu, atunci când mă gândeam la suferințele din Orientul Mijlociu, le asociam, în primul rând, cu femeile. Așadar, m-aș fi așteptat ca și aici femeile să fie în prim-plan, dar nu a fost așa. Personajul principal, a cărui poveste este prezentată la persoana I, este Amir. Întâmplările prin care trece se rotesc cumva în jurul celorlalte persoane de sex masculin din viața lui și asta, în primul rând, pentru că Amir nu are mamă. Desigur, apar și femei și momentele în care acestea apar sunt destul de importante, dar ele sunt pe plan secundar. Aproape ca în realitate, aș spune.

Cartea ne spune povestea lui Amir și a lui Hassan, servitorul lui. Da, se punctează că cei doi sunt ca niște frați, pentru că au supt lapte de la sânul aceleiași femei, amândoi fiind nou-născuți care n-au cunoscut brațele mamelor adevărate, precum și faptul că își petrec zilele aproape exclusiv împreună. Totuși, adevărul e că, oricât de crud ar suna, Hassan a fost, în primul rând, servitorul lui Amir, celelalte roluri fiind în plan secundar. Se jucau împreună aproape zilnic, dar prima și cea mai importantă îndatorire a lui Hassan a fost și a rămas aceea de a avea grijă de Amir. Chiar și bolnav fiind, nu a încetat să-i calce hainele ori să-i pregatească masa.

Cele două personaje sunt prezentate în antiteză. Hassan e bun și nobil. Ireal de bun. În același timp, Amir pare să fie fix opusul. Doar că acțiunea se petrece și când erau copii și tot atunci se petrece și evenimentul cel mai tragic, cel care avea să schimbe totul. Din cauza asta, eu nu-l pot vedea pe Amir că fiind rău. Mai degrabă, mi se pare că această carte ilustrează perfect confuzia din minte și parcursul unui copil crescut într-o lume plină de contradicții, care nu-i sunt explicate pe îndelete. De exemplu, pe de o parte, tatăl său e un musulman, iar pe partea cealaltă se află profesorii care-i prezintă idei complet opuse. Toți își expun punctul de vedere ca fiind adevărul suprem, nimeni nu explică nimic, iar sufletul de copil știe doar că-și iubește tatăl și tânjește după aprecirea și iubirea lui, în timp ce profesorii i se par, la rândul lor, oameni drăguți și buni și astea în condițiile în care între tată și profesori există o prăpastie uriașă.

Apoi, Amir crește văzându-l pe tatăl lui cum are grijă de Hassan de parcă i-ar fi fost fiu. Îi face cadouri importante de ziua lui, îl ia cu el la diverse plimbări, încurajează prietenia dintre Hassan și Amir și are o reacție furtunoasă atunci când Amir îi sugerează să schimbe servitorii. Totuși, așa cum bine observă Amir, atunci când avea musafiri, Hassan nu se mai joacă cu el, ci, din nou, îl servește, la fel ca un servitor, în timp ce Amir este încurajat să socializeze cu alți copii. Desigur, atunci când Amir spune tare că Hassan nu-i e prieten, ci servitor, avem tendința de a ne îndrepta toate sentimentele negative împotriva lui. Uităm că el era doar un copil și că, de fapt, nu el e cel care-l face pe Hassan servitor, ci tatăl lui. Amir e doar un copil confuz, care, fără succes, încearcă să înțeleagă ce se petrece în jurul lui și nu reușește.

Povestea lui Amir ilustrează perfect și care sunt consecințele atunci când un copil nu este iubit îndeajuns și, mai ales, nu este acceptat așa cum este. Tatăl lui e puternic, atât de puternic încât s-a luptat cu un urs și atât de puternic încât, în prima și singura dată când plânge, băiețelul e șocat. Bărbații adevărați sunt puternici și nu plâng, Amir e departe de a fi un astfel de viitor bărbat, iar tata e dezamăgit și nu ascunde asta.

Amir găsește sprijin și înțelegere la un bun prieten al tatălui, dar acest sprijin, deși extrem de important, e insuficient pentru a îl transforma pe băiat într-un personaj de carte iubibil. Amir se urăște pe el și, prin faptele lui, ne îndeamnă și pe noi să o facem. Dacă suntem docili, putem ignora esențialul și îl putem asculta. Punctul culminant, prezentat astfel chiar de autor, e atunci când Amir e martor neputincios la abuzarea lui Hassan. Privește, fără să scoată un sunet, și-apoi fuge, iar cititorul s-ar putea să-l condamne la fel de tare sau mai tare decât se condamnă el însuși. Dar de ce nu actionează Amir? Pentru că, din nou, e un copil și e departe de fi un copil puternic și curajos. Avusese, în trecut, întâlniri cu cei trei agresori și, în aceste întâlniri, Hassan fusese cel care îl salvase pe el. Putem să-l condamnăm pe Amir pentru că nu face nimic, dar, în același timp, ne putem întreba ce ar fi fost diferit dacă ar fi acționat. Da, poate că Hassan nu ar fi suferit atât de tare sau poate lucrurile ar fi continuat; cu siguranță, amândoi ar fi fost răniți. Agresorii erau mai mulți, mai mari și mai puternici. Apoi, ne gândim la cum ar fi fost dacă ar fi cerut ajutor. Pe lângă faptul că ajutorul ar fi venit oricum prea târziu, am putea să ne întrebăm, mai degrabă, cui să fi cerut ajutor. Fix înainte de evenimentul cu pricina, el vorbise cu un vânzător care se mirase teribil de faptul că el cauta un hazar. Hassan e hazar și nu e important în ochii oamenilor. Hassan e nimic în ochii celor din jur și, deși tatăl lui Amir e suficient de puternic, fizic și emoțional, pentru a își trata servitorii mai bine decât alții, e, în realitate, prea slab și singur pentru a declanșa și susține o revoluție. El influențează strict modul în care servitorii lui trăiesc, dar nu și locul pe care aceștia îl au în societate. E un fel de erou, mai ales când apare în postura omului care e dispus să-si dea viața pentru a opri o nedreptate, dar, probabil, ca toți eroii, nu e un erou fără pată. Probabil că tatăl lui Amir nu ar fi privit neputincios cum un Hassan este agresat, ar fi intervenit cu prețul vieții și tocmai hotărârea lui i-ar fi putut salva pe amândoi. Totuși, el e doar un om și, deși are idei ușor revoluționare, nu are curajul să le explice în detaliu nici măcar propriului copil. Pentru că, la fel ca toți, are o înțelegere a neputinței cu care se confuntă.

Cu neputința asta ne întâlnim la modul absolut într-o altă întâmplare extrem de grea, care, în mod neașteptat, m-a făcut să-mi amintesc de basmele acelea în care locuitorii unui oraș/sat/regat dădeau în fiecare lună cel puțin o fată sau un băiat unui căpcăun, zmeu sau altă vietate fantastică, în schimbul vieții tuturor celorlalți. Iată că treaba asta se întâmplă în lumea reală și căpcăunul are chip de om, iar omul e de o mie de ori mai înfricoșător și mai dezgustător decât un căpcăun. Vorbesc aici despre un om care, lună de lună, mergea într-un orfelinat și își alegea un copil. Ce făcea cu copilul e simplu și grotesc să ne imaginăm și pare și mai grotesc atunci când ne gândim că o făcea cu acordul îngrijitorului, acesta din urmă primind bani pe care-i folosea pentru a cumpăra mâncare celorlalți copii. Furia se îndreaptă spre îngrijitor pentru că, desigur, furia e mai ușor de dus decât neputința. Doar că e ușor să vorbești despre ceva ce citești și e ușor și să mori pentru a nu permite așa ceva. Mai greu e să stai să privești, ajutând atât cât poți. Da, respect oamenii care au murit pentru o cauză nobilă, doar că unii mor nu pentru a face o schimbare, cât pentru că nu suportă să vadă. E absolut oribil să dai un copil unui căpcăun, dar pare și mai oribil să omori în chinuri o sută de copii. În orice caz, cu această ocazie, un Amir adult învăță că nu e suficient să fii adult sau să ai bani. Ce anume mai învață el, pe măsură ce crește, dar și cum reușește să se descurce și să-și răscumpere greșelile, vă las pe voi să descoperiți.

---

Vânătorii de Zmeie nu e, din punctul meu de vedere, o carte care să placă cititorului, fără ca asta să însemne că nu putem aprecia că e bine scrisă, ci e o carte care trebuie citită pentru a învăța și pentru a înțelege; o carte pe care avem datoria de a o citi. Eu, în timp ce citeam, i-am spus soțului meu că e absolut oribilă, dar mă bucur să pot citi și învăța din ea, fără să fiu nevoită să văd sau să trăiesc de-adevăratelea astfel de întâmplări. Pentru că da, multe lecții prețioase găsim în cartea asta și multe revelații vom avea. În plus, deși finalul nu e de basm, pentru că nici n-ar avea cum să fie, aduce cumva pacea – în suflet – pace care, poate, e mai importantă decât bucuria extremă, care trece într-o clipă.

Prin urmare, recomand cartea din toată inima. Doare să o citești, dar, în același timp, e un privilegiu să ai această oportunitate.

La final, pentru că în iulie nu am scris, dar și pentru că acum, când am povestit despre Vânătorii de Zmeie, am insistat mai mult pe părțile care fac referire la copii, vă recomand o altă carte. Cartea e de parenting, dar eu o văd potrivită pentru toți oamenii care interacționează cu copiii, fie că sunt părinți sau nu. Se numește Fără țipete, este scrisă de Hal Runkel, a apărut la Editura Bookzone și din ea vom afla multe lucruri prețioase legate de interacțiunea cu cei mici. În același timp, pentru că, da, copiii reușesc să scoată ce-i mai bun din noi, dar și ce-i mai rău, apăsând butoane despre care nici nu eram conștienți că există, din carte aflăm și cum să ne controlam emoțiile în astfel de momente dificile. Cartea este recomandată de Atena Boca, fondatoarea La Primul Bebe, prefața fiind scrisă chiar de ea.

La final, vă doresc lectură plăcută!

Surse foto – arhivă personală