Gata, s-a terminat si această ediție SuperBlog, în sensul că luni a fost ultimul deadline. Încă nu s-au afișat toate rezultatele, dar, per total, ce-a fost mai greu a trecut. Și chiar a fost greu, cel puțin pentru mine, deși în această ediție au fost mai puține probe. Spun asta pentru că, în mod surprinzător, a fost o singură temă care m-a prins atât de tare încât să scriu un articol pe nerăsuflate. Ironia sortii face ca articolul respectiv să nu fi fost premiat, dar asta e altă poveste. Cert e că restul temelor, deși frumoase, m-au cam scos din zona de confort, acesta fiind unul dintre motivele pentru care, la un moment dat, m-am gândit să mă opresc. Cumva, cu mici excepții, în edițiile trecute mi-a fost ușor să scriu, dar acum a fost diferit. Practic, a trebuit să scriu despre modă și makeup, călătorii în străinătate, animale de companie, filme și electrocasnice și am senzația că dacă m-ar fi pus cineva înainte să spun cateva domenii la care nu mă pricep, fix pe astea le-aș fi ales. Totuși, până la urmă am decis să merg mai departe tocmai pentru că am vrut să descopăr cum mă descurc și în astfel de situații, în care cuvintele nu curg natural în mintea mea, ci trebuie să le aleg cu grijă. Au fost momente în care am crezut că nu va ieși nimic bun, dar au fost și momente în care salvarea a venit pe neașteptate. Spre exemplu, fix la prima probă, m-am blocat pentru că, pe lângă faptul că era despre animale de companie, scria în cerințe că se așteaptă povești amuzante iar eu am crezut mereu despre mine că nu pot să fiu amuzantă, în scris, atunci când mi se cere asta și îmi iese doar rareori și spontan. Mi-am zis că nu-i musai să iau notă mare la primul articol, dar, în același timp, treaba asta m-a întristat pentru că îmi doream mult să iau premiu la proba propusă de sponsorul respectiv. Nu doar pentru că acesta era consistent, ci, mai ales, pentru că, din câte văzusem studiind lista sponsorilor, era cam singura probă care era și despre copii și, implicit, la care se presupune că m-aș fi priceput. Dar pentru că nu știam ce și cum să scriu, au trecut zile bune fără să fac nimic și până la urmă, văzând că timpul trece, am scris un articol mai degrabă lacrimogen, adică fix cum nu se dorea, zicându-mi că asta e, nu pot mai mult.

În mod surprinzător pentru mine, lucrurile s-au schimbat radical atunci când m-am apucat să lucrez la imagini. Pe lângă faptul că mi s-a confirmat din nou că, cel puțin în cazul meu, Canva dă dependență, fotografiile găsite și alese m-au binedispus și mi-au dat idei noi. Așa se face că, în ultimele ore, am scris un alt articol, total diferit de primul. A ieșit ceva tare fain, recunosc și eu, dar n-a fost deloc ușor să-l construiesc în articol în felul ăsta.

Altfel, nu o să scriu aici despre fiecare probă punctual, mai ales că, oficial, competiția se încheie atunci când vor fi venit toate rezultatele și va fi trecut și perioada contestațiilor și nici nu cred că aș reuși să scriu în felul ăsta fără să dau detalii și despre note, lucru pe care, din câte știu, n-am voie încă să-l fac. Totuși, ca de obicei, aveam nevoie să scriu acest articol pentru a îmi pune ordine în ganduri, dar și pentru că aș vrea ca, de data asta, articolul meu oficial de final să nu mai fie chiar atât de lung.

Prin urmare, ideea principală principală atunci când vorbim despre această ediție, rămâne aceea că nu am reușit să creez instant o conexiune cu temele și sponsorii iar asta mi-a cam dat de furcă. Desigur, stau bine la capitolul imaginație și aș fi putut să inventez povești, dar acesta nu e felul în care m-am obișnuit să scriu pe acest blog și nu mi s-a părut ok să fac schimbari acum. Rareori am scris articole care nu aveau o bază reală (momentan nu-mi vine în minte niciunul 🙂) și, atunci când am făcut-o, am specificat asta. Altfel, atunci când vorbim despre SuperBlog, am nevoie să leg tema propusă de o experiență reală din viața mea și asta se poate dovedi a fi dificil uneori. Cert e că articolele la care nu-mi vine o idee instant, în clipa în care am citit cerințele, presupun mult mai multă muncă și poate că asta nu ar fi fost neapărat o problemă, doar că, în această perioadă, am cam fost singură acasă, soțul meu fiind plecat departe, pe alt continent, tocmai în China. De fapt, plecarea lui a fost cel de-al doilea motiv pentru care am vrut să renunț la competiție. Dincolo de faptul că mă simt foarte inconfortabil, psihic vorbind, atunci când sunt singură acasă – mă rog, vorba vine, căci eram cu copiii, dar asta mai degrabă înrăutățea lucrurile, eu devenind și mai anxioasă – am avut și un mic incident, nu grav, dar suficient de semnificativ, încât să mă dea și mai tare peste cap. Atunci m-am simțit total copleșită, a urmat și oboseala pentru că n-am dormit și mi-am zis că e evident că a venit momentul să renunț. Asta în condițiile în care pentru mine scrisul e foarte personal, considerându-l și o formă de terapie, și era o adevarată provocare să transmit ceva frumos prin scris, în condițiile în care emoțiile mele din viața reală nu erau unele pozitive.

Motivul pentru care, până la urmă, nu m-am oprit, a fost fix acela că SuperBlog îmi distrăgea atenția de la alte lucruri mai puțin plăcute și, mi-am dat seama, asta mă ajuta. Apoi, deși nu eram la nivelul în care să privesc lucrurile foarte clar la acel moment, am reușit să conștientizez că era ceva în neregulă cu acel „renunț” pe care-l tot spuneam și gândeam. Ulterior am înțeles că abordam lucrurile din perspectiva greșită. Până la urmă, nu era o tragedie dacă nu mai scriam pentru SuperBlog, dar conta foarte mult felul în care făceam asta. Dacă renunțam la competiție, știu sigur că m-aș fi simțit rău și o mulțime de regrete ar fi apărut. Pentru că, fie că vorbim despre SuperBlog sau despre orice altceva, atunci când privim lucrurile în termeni de „renunț” sau „nu renunț”, ele n-au cum să fie ok. În realitate e mult mai sănătos să privim din perspectiva alegerilor. Aleg, în mod conștient, o cale sau alta, pentru că așa e mai bine pentru mine acum. Am înțeles asta atunci când mi-am amintit că și în edițiile trecute am făcut niște alegeri, pe care le-am conștientizat bine și pe care mi le-am asumat. Acum a fost mai dificil pentru că, așa cum spuneam, totul a venit pe fondul faptului că eram singură acasă și asta mă făcea să mă simt extrem de inconfortabil. Și, da, știu că sunt adult și n-ar trebui să reacționez așa, dar faptul că n-ar trebui să te simți într-un fel sau altul nu te oprește din a te simți într-un fel sau altul. În plus, ideea de a fi singură cu copiii era infricoșătoare și pentru că, știam, n-am cum să mă împart în două, în caz că vreunul dintre ei s-ar fi îmbolnăvit. Nu, gândurile astea nu mi-au venit pur și simplu, în minte, ci au fost generate și agravate de micul incident de care aminteam mai sus. Norocul meu a fost că am avut-o alături pe prietena mea. Chiar dacă i-ar fi luat vreo oră să ajungă la noi, știam că e acolo și că ar fi venit oricând, chiar și în miez de noapte iar treaba asta, de a știi că ai pe cine suna noaptea și că acel cineva te va ajuta, e atât de prețioasă încă nici nu aș putea să o descriu în cuvinte.

Revenind la SuperBlog, e mai mult decât evident că, în aceste condiții, competiția a fost tare interesantă, iar eu am mai crescut un pic, reușind lucruri pe care credeam că nu le pot face. Spre exemplu, îmi amintesc cum la un articol despre modă am pornit de la ideea că nu pot și nu știu și era evident, la acel moment, că nu va ieși ceva bun. Până la urmă, mi-am zis „respiră adânc, nu mai crede despre tine că nu ai nicio treaba cu moda și scrie ca și cum ai ști despre ce vorbești”. Ei bine, acela a fost momentul în care am deschis – online – o revistă de fashion și-am avut două revelații importante. Prima e aceea că revistele astea sunt chiar faine și, cel puțin unele, sunt departe de fi vreun bau-bau care să te sperie, din contră. Atât de tare mi-a plăcut încât, dacă aș fi avut ocazia, cred că aș fi și cumpărat-o fizic în ziua respectivă. Apoi, mi-am dat seama că nu sunt chiar atât de demodată. Aveam senzația că dacă deschid paginile unei astfel de reviste, mai degrabă o să mă simt rău atunci când văd toate femeile acelea care arată perfect, dar, în mod surprinzător, m-am simțit chiar bine. Pentru că moda nu mai e chiar ce era în trecut sau ce credeam eu că era în trecut și lucrurile nu se mai schimbă chiar atât de radical. Așa se face că și aici mi-a ieșit un articol fain.

Un alt moment extrem de dificil a fost atunci când a fost nevoie, din nou, să scriu despre animale de companie, de data asta fără copii. Am încercat de câteva ori, dar mereu mă loveam de faptul că nu găseam nimic de genul ăsta în viața reală, noi neavând animal de companie. Singura experiență care îmi revenea în mod repetat în minte era cea cu Dunguliță, motanul salvat de pe stradă, dar deși lucrurile au avut un final fericit pentru motănel, finalul ăsta nu ne-a inclus pe noi toți, împreună. Într-un final, am scăpat de blocaj alegând să mă relaxez și să scriu despre asta ca și când toți am fi avut parte de un happy end sau făcând abstracție de faptul că nu l-am avut și trăind, în mod surprinzător, un fel de vindecare prin această abordare. În plus, mi-am dorit mult să fac un articol util și, cred eu, până la urmă mi-a ieșit și îi mulțumesc pe această cale motănelului. De-acum voi zâmbi mai mult atunci când mă voi gândi la el.

Alte articole au fost dificile pentru că implicau sponsori noi, despre care nu consideram că știu suficient de multe pentru a avea o părere. Ați observat, probabil, că de multe ori am scris în articole că recomand un lucru sau altul, fix cu aceste cuvinte, dar mereu m-am ferit să fac asta atunci când nu simțeam că știu suficient de bine despre ce vorbesc. Norocul meu a fost că, cel puțin într-o situație, am avut ajutor. Atunci când am scris despre dispozitivul de traducere, pe care, de altfel, l-am și lăudat foarte tare, am avut feedback-ul real al soțului meu (coversația din primul articol e 100% reală), iar asta m-a făcut să apreciez produsul la adevărata lui valoare.

Per total, așa cum spuneam, experiența a fost una valoroasă, iar faptul că am perceput-o ca fiind grea o face și mai valoroasă pentru că am descoperit, din nou, că pot. În plus, m-am bucurat că acum, spre deosebire de edițiile trecute, a fost mult mai ușor să accept notele, lecțiile deja învățate fiind tare utile. Povesteam, anul trecut pe vremea asta, despre cum am primit o notă care m-a durut. Scrisesem un articol foarte din suflet și faptul că articolul a primit un punctaj oarecum mic ( nu-mi amintesc exact, era vorba despre 80 și ceva de puncte) a durut tare. Atunci am învățat o lecție foarte importantă, căci, după ce m-am lăsat să simt durerea inițială, am putut constata că articolul meu nu prea avea vreo treabă cu tema propusă. Era frumos, profund și emoționant – pentru mine, cel puțin – dar cam atât. Odată ce am conștientizat asta și am realizat că nota era corectă, durerea s-a diminuat. Totuși, nu a dispărut total, nu atunci, și am înțeles că atunci când pui emoții profunde în fața unui juriu, permițând ca și ele să fie evaluate și notate, n-are cum să nu doară. Mi-am promis că nu voi mai face asta, cel puțin nu fără să mă asigur că sunt eu ok cu mine. Ulterior, în procesul de vindecare și înțelegere a lecției, m-a ajutat faptul că, la următoarea probă, propusă de același sponsor, am luat nota maximă.

Ei bine, acum aproape că am avut un deja-vu atunci când am scris acel articol pe nerăsuflate, despre care am amintit mai sus. De data asta, înainte să-l public, am conștientizat faptul că nu abordasem toate aspectele cerute, dar sa lucrez extra ar fi însemnat să mă dau și mai tare peste cap, mai ales că eram într-un moment în care eram tare tentată să renunț. Mi-am dat seama și că nu excelasem la capitolul originalitate, întâmplările povestite, deși reale, fiind mai degrabă un clișeu. Totuși, asta nu schimba faptul că plăcuse să-l scriu și, prin urmare, mi-am asumat publicarea lui. Deși nu mă așteptam la premiu, consideram că era un articol bun și-mi era drag. Mi-am zis că nicio notă nu va schimba asta, dar notă primita a fost, totuși, un pic prea mică pentru gustul meu. Fiind un context mai deosebit, am răsfoit și articolele colegilor mei și mi-am dat seama că nu înțeleg prea bine modul de corectare al juriului. Mi-am acceptat nota relativ ușor și am fost capabilă să mă bucur în continuare de tot ce am simțit atunci când am scris articolul, dar am fost tentată să fac contestație pentru a înțelege modul de corectare. Din păcate, n-am avut energia necesară și ulterior am regretat pentru că a urmat o nouă probă propusă de același sponsor. Din dorința de a mă proteja emoțional, dar și pentru că simțeam că nu rezonez cu juriul, am scris un articol punctual, fix ca la școală, în care am abordat scurt și la obiect aproape toate punctele esențiale. Fără așteptări, fără munca extra și doar pentru că doream să rămân în competiție, iar pentru asta era nevoie să scriu la toate toate temele, inclusiv la aceasta. Altfel, dacă aș fi avut energia necesară, dar și motivația, desigur, ori dacă ar fi fost o temă care să mă pasioneze, probabil m-aș fi străduit mai mult. N-am făcut-o și atunci când s-au afișat rezultatele, nota mea, aproape identică cu prima, mi s-a părut foarte corectă. Am rămas, totuși contrariată cu privire la unele aspecte și am fost tentată din nou să fac contestație – n-am făcut niciodată vreo contestație în SuperBlog – pentru că mi-aș fi dorit să și învăț ceva din această experiență, dar nu aș fi știut cum să argumentez pentru că, așa cum spuneam, nota mea mi s-a părut corectă. Pe de altă parte, faptul că n-am simțit nimic neplăcut la afișarea celei de-a doua note, mă face să mă gândesc că, cu cât muncim mai mult și/sau punem mai multă emoție într-un articol, cu atât nota primită doare mai tare. E normal să fie astfel și e și în regulă, atât timp cât nu luăm notele prea personal și nu lăsăm ca ele să ne afecteze stima de sine sau încrederea în noi. Da, știu, e ușor de spus și greu de făcut, dar putem privi lucrurile și din altă perspectivă. Dacă, spre exemplu, eu port azi o bijuterie despre care cred că-i frumoasă și care mai are și valoare emoțională mare și vine un bijutier și-mi spune că-i urâtă, e normal să doară. Durerea asta e ok, dar devine insuportabilă atunci când eu cred ceea ce spune bijutierul respectiv, iar asta nu trebuie să se întâmple. Faptul că el spune că e urâtă nu ar trebui să știrbească frumusețea și valoarea bijuteriei pentru mine și nici nu înseamnă vreo clipă că ceea ce spune el e adevărul suprem. Suntem diferiți și avem gusturi diferite, iar atunci când vorbim despre concursuri trebuie să ne amintim că juriul e format tot din oameni, oameni care nu au cum să fie toți pe aceeași lungime de undă cu noi și ale căror gusturi se reflectă și în notare. Ce vreau să spun e că faptul că un juriu a notat un articol frumos cu o notă mică nu face acel articol mai puțin frumos. Iar mie îmi place în continuare articolul meu și, în plus, poate că nu trebuie să înțeleg totul pe lume. 🙂

Altfel, probabil că cel mai dificil moment a fost, pentru mine, acela în care una dintre teme a apăsat niște butoane care-au deschis o rană mai veche, încă nevindecată. Aici blocajul a fost atât de mare încât nu reușeam să leg două cuvinte între ele. Mi-am dat seama că dacă nu voi reuși să scriu o să fiu foarte supărată pe mine și-atunci am făcut cel mai firesc lucru din lume – m-am pus pe plâns. În urma plânsului, am reușit să scriu articolul. Nu la nivelul la care mi-aș fi dorit sau aș fi putut dacă nu aveam o problemă cu tema și spun asta în condițiile în care am multe articole pe blog pe teme asemănătoare, scrise înainte ca subiectul să devină unul sensibil pentru mine, care nici nu se compară cu cel de acum. Totuși, am reușit să scriu și asta a fost o mare realizare. Faptul că azi îmi pare rău că n-am putut mai mult, îmi confirmă ideea că m-aș fi supărat tare dacă nu scriam deloc. Nu simt să spun acum despre ce articol e vorba, dar poate o voi face într-o zi, când voi face pace cu mine pe acest plan.

Cu asta mă opresc, în speranța că am abordat toate punctele mai dificile pentru mine în această competiție și, în articolul oficial de final, voi reuși să scriu mai puțin 🙂. Altfel, aștept cu nerăbdare rezultatele finale și tot cu aceeași nerăbdare aștept să scriu despre ce vor fi trezit ele în mine. Nu în ultimul rând, le mulțumesc și pe această cale organizatorilor, sponsorilor și concurenților. Mai ales, vă mulțumesc vouă, cei care citiți acest blog, pentru că mi-ați fost alături și acum în această călătorie, zic eu, tare frumoasă!