Trăim într-o lume a imaginilor. Le vedem peste tot, în viața reală sau pe rețele sociale, unde petrecem atât de mult timp. Fie că vrem sau nu și fie că ne dăm seama sau nu, imaginile ne influentează într-un fel sau altul. Mai mult decât 1000 de cuvinte, cum s-ar spune, și chiar și atunci când știm că ele nu sunt reale, că au trecut prin o mulțime de filtre înainte să ajungă în fața ochilor noștri sau pur și simplu reprezintă o fracțiune de secundă dintr-un întreg care e departe de a fi în unison cu mesajul pe care imaginea îl transmite. În plus și din păcate, ele nu ne influențează mereu în mod pozitiv. Cel mai adesea pun presiune pe noi pentru a fi, la rândul nostru, într-un fel sau altul.

Încerc să fiu conștientă de toate acestea și să privesc mereu cu ochi critic fotografiile. Îmi dau seama că n-am cum să fac asta mereu și 100%. Presupun că nimeni nu o poate face. Înainte de a putea noi să procesăm ceea ce vedem, vedem pur și simplu. Și prima impresie contează.

Totuși, la fel de mult contează și conștientizarea și poate de aceea scriu acest articol. Ca să devin mai conștientă de faptul că nu tot ceea ce văd este real și ca să vă arăt și vouă asta. În același timp, îl scriu și pentru că vreau să-mi amintesc cele povestite mai jos.

Totul a pornit de la o fotografie. Nimic mai simplu, am putea spune. Am câștigat SuperBlog și, pentru că Gala s-a desfășurat online, trebuia să fac eu, acasă, o poză cu trofeul. La prima vedere nu pare complicat. Iubesc fotografiile, uneori fac și eu poze draguțe, când mă străduiesc un pic. Totuși, nu prea am poze cu mine, pur și simplu așa s-a întâmplat, dar aveam să rezolv asta. Aveam să organizez o mică ședință foto în care soțul meu avea să fie fotograful. Eram încântată și entuziasmată.

Ei bine, ceea ce părea simplu a devenit complicat. Într-o miercuri seara am primit trofeul, iar în ziua următoare fetița mea s-a trezit bolnavă. S-au dus toate planurile din ziua respectivă și asta în condițiile în care aveam unele tare frumoase, dar încă erau speranțe pentru ședința foto. Aceasta oricum avea să fie seara, căci soțul meu era la muncă ziua. Doar că pe la prânz am început și eu să mă simt rău. Când a venit soțul meu acasă, nu mai eram în stare nici să mă ridic în fund, în pat, fără să vărs. Așa s-a dus prima încercare de a face poza.

A urmat o nouă zi grea, dar știam că avea să vină weekend-ul. În weekend avea să fie soțul meu acasă toată ziua, iar eu aveam să mă simt mai bine, eram sigură. În plus, cât de greu poate fi să faci o poză? Până la urmă, durează o fracțiune de secundă. I-am promis, așadar, Claudiei (org. SuperBlog) că în acea sâmbăta voi face fotografia. Și tot în acea sâmbătă, spre marea mea dezamăgire, m-am trezit la ora 3 dimineața. „Mi-e rău. Am vomitat.” au fost primele cuvinte pe care le-am auzit la acea oră. De la Tudor, băiețelul meu.

Nu cred că o să-mi dau seama dacă îmi trecuse deja boala (când mă pusesem la somn, în acea seară, încă îmi era puțin rău) sau mi-a trecut instant în clipa în care m-am trezit și-am realizat că are nevoie de mine copilul meu. Oricum ar fi, știu că atunci când m-a trezit mă simțeam perfect sănătoasă și nici nu m-am speriat când l-am auzit. Deși ne fusese greu în ultimele zile, ca la orice boală, manageriasem bine lucrurile, observasem că simptomele puternice nu durau foarte mult și credeam că știu la ce să mă aștept, mai ales că Maria își revenise destul de rapid. M-am înșelat, desigur. Credeam că Tudor se va liniști, dar de atunci, de la ora 3, n-am mai închis un ochi și, pe măsură ce minutele și orele treceau, creștea și îngrijorarea mea.

Când s-a făcut o oră decentă, am sunat medicul. Am stabilit un tratament, a rămas să-l urmărim cu atenție și-am stabilit împreună cu soțul meu ca, dacă nu i se îmbunătățește starea în câteva ore sau se înrăutățește, să mergem la spital. Apoi soțul meu și fetița au ieșit la o plimbare prin cartier. Ea era deja foarte bine fizic, dar se speriase destul de tare văzând că frățiorul ei se simțea atât de rău. Am simțit că avea nevoie să iasă puțin din acel mediu.

Eu am rămas acasă cu Tudor. M-am apucat să pregătesc ceva de mâncare, cu mențiunea că la fiecare 5 minute, pe ceas, mergeam să îi dau o linguriță de săruri de rehidratare. Uneori zăboveam mai mult, căci vărsa iar.

Ce mi-a venit exact de m-am decis să fac totuși și poza, nu știu. Poate fi faptul că îmi place să-mi țin promisiunile ori faptul că aveam nevoie de ceva care să-mi distragă atenția. Tudor mai fusese cândva bolnav în felul ăsta iar atunci lucrurile fuseseră destul de grave. Aveam un déjà vu, era dureros și de-a dreptul terifiant. Așa că m-am spălat pe față, mi-am schimbat hainele și-am început să mă aranjez puțin. Nu mi-am făcut cine știe ce, dar a durat enorm din cauza întreruperilor și a faptului că făceam atât de multe lucruri în același timp. Am reușit să termin abia la ceva timp după ce s-au întors soțul meu și fetița. Apoi, el a încercat să-mi facă fotografia. Și, ce credeți? Pur și simplu nu ieșea. „Arăți de parcă e cel mai nasol moment din viața ta.” mi-a spus prietena mea atunci când i-am arătat prima poză. „Problema e că așa mă simt și nu reușesc să transmit altceva.” i-am răspuns eu. Și, da, nu glumesc deloc. Oricât mă străduiam să zâmbesc, fața mea ( în general foarte expresivă) transmitea fix felul în care mă simțeam atunci și nu felul în care mă simțisem atunci când aflasem că am câștigat concursul și atunci când atinsesem prima oară trofeul. În plus, nu ne ajuta nici lumina, soarele se ascunsese, lumina articificială mai rău făcea, iar eu începusem să mă simt și vinovată pentru că în loc să-l țin în brațe pe Tudor, mă străduiam, fără succes, să zâmbesc fals.

După mai multe încercări ratate, am crezut că pur și simplu nu voi reuși. Prietena mea îmi spunea că ar putea prelucra o altă fotografie, în așa fel încât să adauge trofeul, și deși asta nu-mi plăcea deloc, începusem să mă gândesc că ar putea fi cea mai bună soluție.

Iată, așadar, cum o experiență care trebuia să fie frumoasă s-a transformat în ceva epuizant și, probabil, ar fi rămas așa dacă n-ar fi fost Maria. „Gândește-te la ceva frumos, mami!” mi-a zis. I-am spus că încerc și am încercat, dar pur și simplu nu-mi iese, însă fetița nu s-a lăsat bătută. Deși fusese speriată de dimineață și deși încă era tare îngrijorată pentru Tudor, a început să-mi țină un discurs cum numai un copil o poate face. Apoi a început să enumere o mulțime de momente frumoase, cu ochii strălucindu-i de bucurie, așa cum numai ochii unui copil pot străluci. Și, nu, nu am reușit să văd cu ochii minții toate acele lucruri despre care ea îmi povestea. Încercasem și eu mai devreme, fără succes, din păcate nici efortul ei nu avea să dea roade pe acest plan, dar nici în zadar nu a fost. Pentru că, deși nu am reușit să mă bucur de amintiri sau fantezii frumoase, am reușit să mă bucur de acel prezent. Când am văzut-o pe ea, atât de mică, frumoasă și încrezătoare, am reușit să zâmbesc. Și soarele a răsărit, la propriu, probabil înveselit și el de bucuria fetiței. Apoi un buton a fost apăsat de mai multe ori și câteva fotografii au apărut. Fotografii departe de a fi perfecte, dar suficient de ok cât să nu exprime cele mai rele emoții pe care le aveam eu în acele clipe, ci unele mult mai frumoase.

În acea seară, în timp ce stăteam langă Tudor în pat, am conștientizat că acele poze vor ajunge pe internet, acolo unde vor fi privite ca fiind ceva normal și unde nimeni nu va ști că ele au fost făcute într-o sâmbătă după-amiaza, când eu eram epuizată după câteva zile de boală și multe ore de nesomn și când eram tristă și speriată, iar la câțiva pași de mine se afla un băiețel bolnav tare, dar și o fetiță care a găsit în ea puterea de a străluci și de a mă face să zâmbesc pentru o clipă. Mi-am zis atunci că-i musai să țin minte asta și să vă povestesc și vouă despre cum fiecare imagine are o poveste și doar de puține ori povestea asta are legătură cu ceea ce imaginea transmite. E un detaliu important, zic eu, într-o lume în care imaginile ne influențează atât de tare.

Altfel, în ceea ce privește trofeul, am scris deja despre cât de tare m-am bucurat că l-am primit, dar și despre ce a însemnat el pentru mine. Mi-a părut rău că n-am reușit să fac fotografia într-un moment în care să fiu cuprinsă fix de acele emoții, dar cred că, până la urmă, a fost bine fix așa cum a fost, mai ales că emoțiile acelea au rămas în sufletul meu și acesta-i cel mai bun loc pentru ele și cel din care nu se vor șterge niciodată. La fel cum nici emoțiile transmise de Maria nu se vor șterge, iar eu mereu mă voi gândi la ea atunci când voi privi acea fotografie. Și, da, mă voi gândi și la Tudor și, în ciuda contextului, tot voi zâmbi. Pentru că și el a fost bine până la urmă și, într-un final, toate s-au așezat frumos, iar noi am ieșit și mai puternici din experiența asta. În plus, soțul meu deja se transformă într-un fotograf din ce în ce mai bun, căci mi se pare de-a dreptul fascinant cum a reușit să facă o poză căreia n-am simțit nevoia să-i fac nimic înainte de a fi publicată/transmisă Claudiei. Meritul e și al lui, iar poza aceea e și despre familie și prieteni, lucru care, din nou, nu se vede în ea. 🙂

Acestea fiind scrise, vă doresc o zi minunată și, în același, timp, vă doresc să vă bucurați de imaginile pe care le întâlniți, fără să vă simțiti copleșiți sau presați de ceea ce ele își propun să transmită, în timp ce conștientizați că fiecare fotografie are povestea ei și de multe ori aceasta e tare diferită de ceea ce ochii noștri văd.

Sursa foto – Pexels.com