Activitățile pe care le am în viața de zi cu zi nu-mi prea oferă acel timp mort, de care atât de mulți oameni au parte în zilele noastre și prin timp mort mă refer, spre exemplu, la orele petrecute în trafic. Prin urmare, deși susțin valorificarea acestui timp prin ascultarea unor cărți audio sau podcasturi, faptul că eu nu dispun de el e primul motiv pentru care, de obicei, eu nu prea am când să le ascult. Al doilea motiv e acela că nici nu-mi place în mod deosebit. Cumva, am nevoie și de momente în care să fiu singură, cu gândurile mele. Uneori uit, cum mi s-a întâmplat și în săptămâna trecută.

Totul a pornit de la Podcastul Părinți CuMinți cu Oana Moraru și Simona Ghereghe, pe care îl știu cam de când a apărut, dar din care am reușit să ascult doar câteva episoade. Totuși, în săptămâna care doar ce a trecut, a reușit să mă prindă mai tare ca oricând și aproape că n-a existat clipă în care să nu-l ascult când găteam singură. Așa se face că, având în vedere și faptul că per total am avut niște zile foarte pline, în mintea mea era un adevărat haos și pentru că mereu făceam ceva, fără să-mi dau vreo pauză. Totul până sâmbătă, când am decis să fac clătite. Le promisesem copiilor și m-am apucat de treabă, dar fără prea mare tragere de inimă, deoarece aș fi preferat să fac o mulțime de alte lucruri. Cum ultimele nu erau totuși urgente, am ales să le amân, zicându-mi că voi valorifica acel timp petrecut în bucătărie ascultând un nou episod din podcast.

Cum-necum, am uitat să pornesc podcastul înainte să mă apuc de pregătirea aluatului. Mâinile nu-mi erau curate, am zis că îl voi porni ulterior și-am început să mă grăbesc. Doar că atunci s-a întâmplat ceva. În liniștea din bucătărie, am început să aud clar alte sunete. Am auzit coaja oului cum se sparge când o lovesc de marginea castronului și-am auzit bătăile ritmice ale telului sau mișcarea fină a făinii albe care cădea în castron. În același timp, am început să văd cu adevărat ce fac. Să văd cum oul se transformă în spumă, în timp ce eu îl bat cu telul sau cum micile cocoloașe de făină se destramă ușor și se contopesc în aluat; am inspirat adânc aroma îmbietoare de vanilie și-am decis că nu voi mai asculta nimic altceva, ci doar mă voi bucura în profunzime de experiența de a pregăti clătitele, dar și de gândurile mele. Și-atunci când copiii au venit și ei în bucătărie, mintea mea era mult mai limpede, iar trupul și sufletul pline de energie bună.

Mai târziu, când m-am așezat în fața computerului să pregătesc niște poze pentru Instagram, am ales să răsfoiesc și ultima carte citită, pentru a verifica dacă vreunul dintre pasajele subliniate mi se pare ok pentru a fi pus și pe internet. Era vorba despre cartea Viața mea în librăria Morisaki, scrisă de Satoshi Yagisawa și apărută la Editura Litera, o carte care a ajuns întâmplător în viața mea, în condițiile în care nu pe ea o căutam. Voiam, de fapt, o carte mai teoretică despre impactul pe care-l au cărțile asupra noastră, dar Google m-a condus la aceasta și eu am cumpărat-o fără să știu prea bine ce cumpăr.

Cumva, nu m-am dumirit prea bine nici după ce am citit-o. Nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele, mi s-a părut o carte – prea – ușor de citit și aproape plictisitoare. Nu a fost o carte urâtă, ba chiar am zâmbit uneori, în timp ce o citeam, dar pur și simplu n-am simțit-o cum mi-aș fi dorit. Mă gândesc că e posibil să fie și din cauza faptul că am citit-o fix după ce am terminat Cât timp înfloresc lămâii, iar aceasta din urmă m-a ținut cu sufletul la gură până în ultima clipă. Prin contrast, Viața mea în librăria Morisaki a părut monotonă. Totuși, n-am abandonat lectura. Am simțit că am nevoie să o citesc până la final.

Nu mică mi-a fost mirarea atunci când, răsfoind-o, am observat că subliniasem citatul de mai sus. Am zâmbit, căci genul ăsta de coincidențe îmi provoacă zâmbete. În același timp, m-am minunat încă o dată de felul cum, dacă știm să le ascultăm, corpul și mintea noastră ne spun clar fix ce au nevoie pentru a fi bine. În cazul meu, într-o săptămână haotică, mintea și sufletul mi-au transmis că e ok să citesc o carte pe care o percepem că fiind plictisitoare, cu mențiunea că acum acest cuvânt mi se pare prea dur și nedrept. Acum aș spune că-i mai degrabă o carte liniștitoare, care ne invită să mai domolim puțin agitația din viața de zi cu zi.

În același timp, la finalul aceleiași săptămâni, mintea mea a uitat să pornească un podcast, lăsându-mi astfel oportunitatea de a mă bucura, în timp ce făceam clătite, de liniștea de care, mi-am dat seama, aveam atât de mare nevoie; sau, cu alte cuvinte, oferindu-mi oportunitatea de a opri puțin haosul. Sau timpul. Căci asta înseamnă să oprești timpul – să trăiești în prezent, fără să te grăbești sau să-ți distragi atenția.

Nu în ultimul rând, chiar și într-unul din episoadele din Părinți CuMinți, pe care l-am ascultat integral săptămâna trecută, se vorbea despre liniște și plictiseală. Despre cum e atât de necesar să ne lăsăm uneori să ne plictisim, fie că suntem adulți sau copii, pentru un somn liniștit și, aș spune eu, pentru zile mai liniștite.

Mi-am amintit, cu această ocazie, de obiectivul meu de la începutul anului. Fusesem tare aproape de punctul în care aș fi putut să-l uit de tot, dar, iată, cumva m-am îndreptat inconștient spre lucruri care au avut darul de a îmi aminti cât de importante sunt momentele acestea de liniște.

Prin urmare, azi, în a doua zi dintr-o nouă săptămână, vă recomand și vouă, în caz că nu o faceți deja, să vă oferiți câteva clipe de plictiseală bună, fie alături de o carte liniștitoare, fie bucurându-vă de anumite activități prin (re)descoperirea lor în detaliu, în timp ce le trăiți în profunzime. Pentru că astfel de momente sunt extrem de prețioase în lumea asta atât de agitată. În plus, au darul de a ne încărca cu energie bună. 🙂

Iar în cazul în care aveți parte de prea multă plictiseală și sunteți în situația în care puteți vorbi despre acel timp mort, vă recomand și Podcastul Părinți CuMinți. Mie mi-a plăcut în mod special episodul despre somn. O știu pe Mona Ciurezu de mulți ani, m-a ajutat cu multe sfaturi utile atunci când erau copiii mei bebeluși, sfaturi datorită cărora mă simt cumva privilegiată. O parte din ele se află și în podcast, mult mai multe sunt pe site-ul bebedoarme.ro și sunt utile pentru copii, dar și pentru adulții care vor un somn liniștit, cu mențiunea că unele dintre ele ne pot lăsa, în primă fază, muți de uimire. Așa mi s-a întâmplat și mie, dar eu mi-am propus, atunci când le-am aflat prima dată, să le dau o șansă înainte să spun „nu” sau să trag concluzii pripite. Și tare bine am făcut.

La finalul acestui articol, care s-a dovedit a fi despre clătite, cărți, podcasturi, timp, liniște și somn, vă doresc nopți liniștite și zile pline de zâmbete și energie. Mai ales, vă și îmi doresc să ne amintim mereu de noi și de nevoile noastre și să facem asta ascultând cu atenție mesajele pe care mintea, sufletele și trupurile noastre încearcă să ni le transmită. Iar pentru un plus de inspirație, mai las câteva citate din cartea Viața mea în librăria Morisaki.

Surse foto – arhivă personală & canva.com; prelucrare în canva