E destul de greu să scriu acest articol fără să îmi expun copiii mai mult decât aș vrea, dar nevoia de a-l a scrie e mare, astfel că încerc, cu mențiunea că de data aceasta nu voi spune numele copiilor.

Pe scurt, am decis să-i înscriu pe copii la niște cursuri. Problema era că nu-i puteam duce separat și atunci am încercat să aleg două cursuri care să fie potrivite, cât de cât, pentru amândoi, cu mențiunea că alegerea finală le aparținea lor, după ce mergeau la un prim curs, de test, dar și profesorilor, în cazul în care erau prea mulți copii înscriși.

Prima curs a fost ușor de ales, fiindcă ei au o pasiune comună. Chiar dacă nu-i la amândoi la aceeași intensitate, e suficient de ok încât să fie plăcut pentru amândoi, prin urmare nu-mi făceam probleme.

Ei bine, la cel de-al doilea am avut câteva dificultăți pentru că diferențele dintre copii erau mai mari, vizibile. Am studiat programul cu atenție, încercând să găsesc două cursuri diferite, la aceeași oră, ca să-i duc totuși separat, dar n-am găsit. Până la urmă am ales ceva în legătură cu care știam că unul dintre copii se va bucura foarte tare și la care bănuiam că se va descurca foarte bine. Nu mă așteptam să se descurce bine și cel de-al doilea copil, mă gândeam totuși că ar putea să-i placă și să simtă că e distractiv, dar îmi era teamă că va fi respins, locurile fiind limitate, cei cu aptitudini pe acel plan având prioritate. Am zis, totuși, să încercăm, considerând că nu pierdem nimic încercând.

Și, ca să nu ne încurcăm în copiii, vorbim, deci, despre Copilul A ( la care aveam AȘTEPTĂRI bune și pe care îl consideram talentat pe acel plan) și Copilul N ( la care NU aveam așteptari prea bune, ba chiar credeam că nu se va descurca ok). Ei bine, aveam să fiu uimită.

Ne-am dus, așadar la un fel de preselecții, urmând ca cei doi copii să participe, așa cum spuneam mai sus, la o primă întâlnire. Eu nu am avut acces înăuntru, nu am văzut nimic. Am așteptat afară, încordată, iar când au terminat m-am ridicat de pe scaun să-i întâmpin pe copii, știind că rezultatele aveam să le aflu ulterior. Spre surprinderea mea, a urmat o discuție absolut uimitoare cu doamna profesoară, care mi-a spus despre Copilul N (cel la care nu aveam asteptari bune, ci temeri) că s-a descurcat foarte bine și natural. Eu am avut o exclamație de uimire, la fel de naturală, nu m-am putut abține și i-am spus că mă așteptam să fie invers. Dânsa mi-a spus că și Copilul A s-a descurcat foarte bine, dar Copilul N are ceva special pe partea asta. De fapt, au fost mai multe cuvinte, dar nu le pot reproduce aici fără să spun despre ce e vorba exact. Cert e că am plecat de acolo cu multe emoții, total diferite de cele pe care aș fi crezut că le voi simți. Practic, dacă n-aș avea băiat și fată și dacă doamna profesoară nu ar fi vorbit despre ei rostindu-le numele, primul gând ar fi fost că a încurcat copiii, gând care ar fi rezistat până în clipa în care doamna a punctat niște detalii pe care eu le văzusem în copilul meu, dar cărora nu le acordasem suficientă atenție. În orice caz, treaba asta m-a dus cu gândul la multe lucruri, unul dintre ele fiind despre cât de mult greșim noi, adulții, etichetând copiii; sau despre cât de multe idei preconcepute avem uneori. Ca idee, grupa este formată aproape exclusiv din copii de același gen. Copilul N e singurul din grupă. În ciuda acestui fapt, amândoi au fost încântați și au ieșit de acolo spunând că mai vor.

Ce vreau să spun de fapt prin această poveste? Ei bine, ar fi multe, dar azi mă rezum la faptul că, poate, ar fi bine să ne lăsăm mai des copiii să ne uimească și să încercăm să-i etichetăm mai puțin. În cazul meu, vreau să cred că această experiență e una care mă va ajuta în viitor să am o minte mult mai deschisă și să văd mai ușor dincolo de aparențe.

Nota 1 – Discuția a fost doar între mine și doamna profesoară, copiii nu au auzit-o. În acest moment prefer să nu vorbesc despre ei în felul acesta pentru a nu încuraja gelozia/competița.

Nota 2 – În cazul meu, gândurile pe care le aveam despre copii erau doar ale mele, discutate uneori cu alți adulți. Știu de mult timp că nu-s bune etichetele, prin urmare am încercat să nu le folosesc, iar copiiilor am încercat să le transmit, în egală măsură, încredere. Totuși, sunt convinsă că, atunci când etichetăm copiii, noi le transmitem asta chiar și când încercăm să ascundem ce gândim. Practic, nu pot să nu observ cum Copilul N s-a comportat la curs, într-un mediu în care doamna profesoară i-a tratat pe toți la fel, fără a avea vreo idee preconcepută, într-un fel cum nu o face în mod normal acasă. Tind să cred că asta se datorează lucrurilor pe care i le-am transmis noi, la nivel nonverbal, chiar dacă nu am spus aceste lucruri direct, în cuvinte.

Sursa foto – canva.com