Vineri, 4 martie 1977, a fost cel mai mare cutremur din România. Eu nici măcar nu mă născusem.

Sâmbătă, 2 martie 2024, pe când erau cu tatăl lor în Piața Domenii, copiii mei au trăit un moment emoționant. O doamnă în vârstă de aproximativ 70 de ani le-a dăruit o cutie cu bomboane de ciocolată în memoria fetiței ei de 6 ani, care a murit în cutremurul din 1977. Când au venit copiii acasă și mi-au povestit, recunosc, mi-au dat lacrimile. M-am pus, pentru o secundă doar, căci n-am rezistat mai mult, în locul mamei și am simțit cum mi se rupe sufletul. Chiar și doar gândul a fost copleșitor pentru mine, așa că am încercat să respir adânc, mi-am înghițit lacrimile și m-am concentrat nu pe durerea, ci pe iubirea mamei. Apoi am spus cu voce tare – Vedeți, copii, cât de mare, puternică și specială e iubirea mamelor pentru copiii lor? Ea rezistă la infinit, chiar și când mamele îmbătrânesc și chiar și când copiii nu mai sunt lângă ele.

Nu intenționam să scriu despre asta, dar azi m-am gândit că măcar atât pot să fac. Măcar atât putem face toți. Să ne oprim o clipă, să ne gândim la toți oamenii a căror viață s-a stins atunci și, în același timp, să ne gândim la cei care le-au supraviețuit și încă nu i-au uitat, chiar și după atâția ani. Să ne gândim la toate astea și să apreciem mai tare tot ce avem. Chiar acum. Fix lângă noi. Să ne prețuim copiii și să prețuim iubirea mamelor.

O zi liniștită vă doresc și o îmbrățișare tuturor mamelor care au simțit acea durere pe care niciodată o mamă n-ar trebui să o simtă.