Se întâmpla în pandemie, la puțin timp după eliminarea unor restricții, într-un loc de joacă pentru copii și aș vrea să subliniez acest ultim lucru. Era un loc de joacă, nu un parc, se vedea asta cu ochiul liber și, în caz că mai era nevoie, era și semnalizat ca atare.

Deși nu era prima dată când mergeam acolo, totul era nou pentru copiii mei. Nou pentru că trecuseră luni bune de când puseseră ultima dată piciorul într-un astfel de loc și nou pentru că, între timp, locul de joacă fusese modernizat. Trecuserăm de multe ori pe lângă el, pe vremea când era înconjurat de o bandă roșie și accesul nu era permis. Trecuserăm pe acolo atunci când era pustiu, dar și când părinți sau copii mai îndrăzneți – deși acesta s-ar putea să nu fie cel mai potrivit termen – făcuseră abstracție de interdicții și intraseră înăuntru. Copiii mei priviseră locul de joacă, gol sau plin, dar, deși își doreau enorm să intre înăuntru și deși erau destul de mici, niciodată nu o făcuseră. Înțeleseră bine că noi respectam regulile și nu era loc de negociere, iar eu făcusem această alegere deși nu eram de acord cu închiderea locurilor de joacă și măsura asta mi se părea o prostie.

Ei bine, lucrurile se schimbaseră acum și ei aveau în sfârșit voie să se joace acolo. Ochii le străluceau de bucurie și erau entuziasmați, da! Oare cine n-ar fi fost, pus în locul lor? Și, da, entuziasmul ăsta se putea vedea, dar se putea și auzi. Da, făceau zgomot, un zgomot care pentru urechile mele era muzică pentru că nu-i mai văzusem de mult timp astfel. Vorbeau tare, râdeau tare, uneori țipau de bucurie, atunci când se dădeau pe toboganul mare. Toate astea într-un loc de joacă pentru copii, semnalizat ca atare, ziua.

Eram doar noi acolo, dar, la un moment dat, a mai venit o doamnă. Nu mă pricep eu să aproximez prea bine vârsta oamenilor, dar ce pot spune e că nu era bătrână, dar părea mai mare ca mine. Avea, poate, 40-45 de ani.

Ei bine, doamna aceasta a intrat în locul de joacă, s-a așezat pe o bancă, a scos o carte din geantă și a început să citească. De cum am văzut acest gest, mi-am dat seama că ceva nu o să iasă bine. Erau slabe șanse să se poată bucura de o așa activitate, atât de aproape de doi copii mici, care se jucau entuziasmați.

Nu m-am înșelat. Destul de rapid, au început privirile. Citea puțin, sau încerca să o facă, și-apoi își ridica ochii din carte și se uita urât la copii sau la mine. M-am făcut pur și simplu că nu observ, dar începeam să fierb pe dinăuntru și eu. Îmi amintesc că i-am scris soțului meu un mesaj în care i-am spus că urmează, probabil, un conflict cu o doamnă din parc, iar eu nu voi da înapoi. Asta în condițiile în care toți cei care mă cunosc bine ar putea confirma că nu-mi plac conflictele și fac tot ce se poate pentru a le evita. Atunci când se poate.

Din nou, nu m-am înșelat. Văzând că privirile nu au efectul dorit, doamna în cauză a trecut la vorbe. Mi-a atras atenția, nu într-un mod politicos, asupra faptului că cei doi copii fac prea mult zgomot și dânsa nu se poate concentra la citit. Într-o altă situație, aș fi procedat, probabil, diferit și m-aș fi retras, dar în acel moment am respirat adânc și i-am spus doamnei că ne aflăm într-un loc de joacă pentru copii, unde e normal să se joace copiii. Doamna mi-a spus că se pot juca și în liniște, dar pentru că „discuția” se lungea prea mult, eu le-am spus  copiilor mei, care deja deveniseră atenți la noi, clar și cu voce tare, că se pot juca liniștiți în continuare, așa cum doresc și așa cum e normal într-un loc de joacă. Vizibil nemulțumită, doamna a continuat să vorbească o vreme, dar doar pentru ea însăși, eu i-am transmis în mod evident că nu o mai ascult. Și-am rămas în parc încă o vreme, deși mă simțeam inconfortabil și aproape că tremuram. Pentru că nu obișnuiesc, în mod normal, să sfidez oamenii în felul ăsta, nici nu cred că am puterea de a îi schimba, deși asta nu schimbă faptul că comportamentul doamnei mi s-a părut greșit de la bun început. Dacă am fi fost într-un parc clasic, cum de altfel ni s-a și întâmplat, de-a lungul timpului, le-aș fi atras atenția copiilor să păstreze liniștea, cum de altfel am și făcut-o, iar ei m-au ascultat. Dar mi se pare absurd ca un adult să vină într-un loc de joacă pentru copii, deci într-un spațiu destinat lor, și să aibă pretenția ca cei mici să facă liniște pentru că el, adultul, să citească o carte. Totuși, cum spuneam și mai sus, chiar și într-o astfel de situație, m-aș fi retras eu, strict pentru a evita acea discuție neplăcută, care ar fi putut degenera, dacă contextul era altfel. Totuși, în acel moment, când știam cât de mult așteptaseră copiii mei să intre în parc și cât de important era pentru ei, chiar nu puteam să le curm bucuria doar ca să nu ne certăm cu o femeie care, din punctul meu de vedere, nu prea avea la inimă copiii care se comportă fix ca niște copii. Nu puteam face asta, mi se părea extrem de nedrept pentru copiii mei, motiv pentru care am ales să procedez diferit deși, sunt sigură, în ochii doamnei, atât eu, cât și copiii, am părut cel puțin nepoliticoși și needucați.

În plus, totul venea și în contextul conflictului cu vecinul meu. Nu pun link, nici nu dau detalii acum, cert e că deja, în sufletul și-n mintea mea, se atinsese o limită periculoasă. Conform unor prea mulți adulți care mă înconjurau, copiii, în general, trebuiau să stea că sfinții. În casă, la grădiniță sau la școală, pe stradă ori în tot felul de alte locuri publice și, acum, chiar și în locurile de joacă construite special pentru ei. Și asta în condițiile în care-și petrecuseră cel mai mult timp din ultimele luni în propriile case.

Având în vedere faptul că un copil care reușește să facă toate astea practic nu se poartă ca un copil, aveam senzația că, prin cerințele absurde pe care le au, unii oameni ar vrea, pur și simplu, ca ei să nu mai existe. Pentru că un copil sănătos nu va reuși niciodată să păstreze liniștea 24 din 24 de ore, 7 zile din 7. Copiii, prin natura lor, fac zgomot. Noi, adulții, putem să-i ghidăm, chiar și pe cei mai mici dintre ei, în așa cel încât ei să respecte niște reguli de bun-simț (cum ar fi să nu alerge prin casă în timpul orelor de liniște sau de somn sau să nu strige în gura mare, când ne aflăm într-un loc liniștit). Și chiar vom reuși, iar ei chiar vor înțelege și vor asculta, fără să fie nevoie de pedepse absurde sau de certuri, dar asta doar dacă nu le pretindem să stea liniștiți mereu și le oferim și oportunități sănătoase în care să se poarte fix așa cum se poartă copiii.

Îmi amintesc că m-am întrebat atunci, retoric, căci nu mă așteptam să primesc vreun răspuns, oare de ce unii oameni urăsc atât de tare copiii și, mai ales, de ce urăsc copiii fericiți. Azi mi-aș răspunde că, probabil, un adult care nu suportă să vadă un copil fericit e un adult care a fost cândva un copil tare nefericit.

Altfel, am reușit să-mi încălzesc sufletul cu imaginea celor câteva bătrâne fără nepoți, care vin uneori la locul de joacă, se așează pe bănci și-i privesc pe copiii bucuroși și zgomotoși. Foarte important, fac asta zâmbind, dar foarte trist e că, cel puțin la prima vedere, s-ar părea că aceste femei sunt o minoritate. Prea mulți alți oameni privesc cu vizibilă dezaprobare un copil care-și manifestă bucuria râzând tare sau țipând de fericire, chiar și când asta se întâmplă într-un spațiu în care se presupune că are voie să o facă.

Zilele astea, deși din motive diferite, observ un nou uriaș val de ură împotriva copiilor din România. Din nou, totul mi se pare extrem de trist și mă gândesc că ziua în care vom învăța să acceptăm copiii pare că, în loc să se apropie, se îndepărtează și mai tare. Pentru că prea mulți oameni pur și simplu nu vor să vadă niște lucruri evidente. Unul dintre ele ar fi acela că niciodată, dar niciodată, un copil nu se va purta urat din cauză că e prea fericit și îi e prea bine. Asta pur și simplu nu există și nici nu va exista vreodată. Totuși, într-o lume în care atât de mulți adulți sunt deranjați de momentele în care un copil e fericit, presupun că e de așteptat să nu fie prea mulți care să poată observa că, de fapt, comportamentele urâte ale copiilor sunt strigăte de ajutor. Altfel, revenind la zgomotele de bucurie, poate că n-ar fi greșit să luăm și noi, oamenii mari, exemplu de la copii și, în loc să ne tot reprimăm emoțiile și să-i învațăm și pe ei să facă la fel, să ne bucurăm mai mult de viață și să râdem mai des. Da, în hohote, lucru care mă face să mă gândesc la faptul că s-ar putea ca ziua în care vom învăța să acceptăm copiii să fie ziua în care toți vom fi mai fericiți.