În urmă cu ceva timp, am găsit o mică listă cu cărți. Nu recunoșteam nici măcar un singur titlu de pe ea, dar îmi aminteam când  și de ce o făcusem. Știam că e vorba despre cărți pe care, într-un context sau altul, mi-am zis că e musai să le citesc. Știam că lista apăruse în urma unor recomandări importante și cuprindea cărți bune sau foarte bune. Prin urmare, le-am cumpărat aproape pe toate. Și apoi m-am apucat să o citesc pe una dintre ele.

Ei bine, cititul ăsta s-a dovedit a merge foarte greu. Cartea nu m-a prins, ba chiar mă enerva destul de tare. Înțelesesem eu ideea principală și asta era, într-adevăr, atrăgătoare. Autoarea căuta un fel de sens al vieții, un motiv sau un secret pentru care oamenii rezistă în condiții extreme. La rândul meu, tot caut lucrurile astea cam de când am învățat să gândesc, deci era imposibil să nu mă atragă așa un demers. Dar mă poticneam în alte părți. Spre exemplu, în motivul care stătea – aparent – în spatele acestei căutări. Mă rog, unul dintre multele, dar eu ramăsesem blocată la acesta. Presupun că fiecare om are ciudățeniile lui și, din motive subiective, eu am o problemă cu poveștile care ne vorbesc despre persoane rănite din dragoste. E, probabil, subiectul în legătură cu care sunt cel mai puțin empatică și asta în condițiile în care, în general, sunt tare empatică. Dar când vine vorba de povești ale unor oameni care suferă pentru că au fost părăsiți de parteneri, spun pas. Cam știu de ce, dar nu-s interesată să rezolv problema asta momentan. Sper totuși să o fac până ajung copiii mei adolescenți. Mai ales că, îmi dau seama, chiar și acum, când scriu aceste rânduri, sunt nedreaptă. Autoarea era în depresie. Motivele pentru care era în depresie sunt mai puțin relevante și, în orice caz, nu se rezumă la unul singur. Cert e că nimeni n-are dreptul să judece, iar eu fix asta făceam. Judecam și priveam lucrurile într-un mod superficial.

Una peste alta, pe lângă cele scrise mai sus, nu mă atrăgea nici locul în care autoarea cauta răspunsuri la întrebările ei. Sau mai bine spus omul. L-a ales pe David Starr Jordan (link-ul e spre wikipedia 🙂 ) și i-a analizat viața în detaliu pentru a îi descoperi secretul. Dar pe mine nici povestea lui nu m-a prins. În ciuda cuvintelor de laudă de la început, omul nu mi-a făcut o impresie bună. Și așa se face că, după ce mă bucurasem și eu că am reînceput să citesc și citesc mult, m-am trezit că citesc puțin și încet, blocată fiind la cartea asta. Care nici nu-i o carte ușoară, în sensul că nu o poți citi pe repede înainte, căci e un pic mai complexă. Și mi-a trecut prin minte, de vreo două ori, să mă opresc. Efectiv mi-am amintit că în viața asta scurtă nu putem citi toate cărțile din lume. Prin urmare, n-avem vreun motiv să pierdem timpul cu acele cărți care nu ne plac. Cel puțin nu de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Așa că m-am gândit că-i mai înțelept să mă opresc, dar totuși n-am putut să o fac. Ceva din mine îmi spunea să continui pentru că, la un moment dat, o să găsesc și ceva pentru mine acolo. Ceva despre care să pot spune, la final, că e atât de important încât a meritat tot efortul.

Așadar, am continuat. Am citit câte un capitol pe zi, seara, din „De ce pestii nu există„, carte scrisă de Lulu Miller șu apărută la Editura PUBLICA. Am citi greoi și nu cu cea mai mare atenție, ca și cum aș fi privit un film în timp ce găteam. Și pe măsură ce citeam, am reușit să văd dincolo de motivele superficiale care m-au făcut să resping cartea inițial. Ușor, ușor, am început să citesc două capitole pe zi și să-mi doresc să nu mă mai opresc. Ușor, ușor, m-a prins, iar azi regret doar că n-am citit cu mai mare atenție începutul. Știu că acum l-aș privi diferit. Dar cel puțin am reușit sa nu mă opresc, iar ăsta-i lucru mare pentru că e ca în viață, cumva. Uneori e tare greu să avem o minte deschisă și să continuăm să facem lucruri care nu ne trezesc interesul, ba chiar ne deranjează, din cauza unor idei preconcepute sau a unor răni nevindecate. Uneori merită să facem asta, alteori nu, în funcție de ce e important pentru noi la un moment sau altul. Și totul e, până la urmă, subiectiv și mă duce cu gândul fix la unele cuvinte din carte:

Unora păpădia s-ar putea să li se pară o buruiană, dar pentru alţii aceeași plantă poate însemna mult mai mult. Pentru un botanist este un leac – o modalitate de detoxificare hepatică, de curățare a pielii si de întărire a vederii. Pentru un pictor este un pigment; pentru un hipiot este o
coroniță de flori; pentru un copil, o dorinţă. Pentru un fluture este sprijin; pentru o albină, un pat matrimonial; pentru o furnică, un element dintr-un vast atlas olfactiv.

Lul Miller, De ce peștii nu există, Editura Publica, București, 2020, p.185.

Una peste alta, mă bucur pentru că am reușit să rămân suficient de hotărâtă încât să-mi ofer privilegiul de a citi această carte. Mă bucur și că pot scrie despre ea și pot afirma că e una dintre cele mai bune cărți citite de mine. Mai ales, e o carte care ne pune în fața unei întrebări foarte importante – Dacă am afla, deodată, că ceva despre care credeam că e real nu există, oare câți dintre noi am fi dispuși să acceptăm? Și de ce? Și, mai ales, ce s-ar întâmpla apoi? Făcând o comparație cu stelele, despre care oamenii aveau o cu totul altă concepție înainte de dezvoltarea teoriei heliocentrice, autoarea ne oferă chiar ea niște indicii interesante cu privire la un posibil răspuns, dar nu voi scrie mai mult de atât, pentru a nu vă strica bucuria de a descoperi singuri despre ce-i vorba.

În concluzie, „De ce pestii nu există” este, din punctul meu de vedere, o carte care ne oferă atât de multe pe atât de multe planuri și, în același timp, o carte pe care e musai să o citim cu o minte deschisă și pe care o recomand din toată inima.

Surse foto: arriva personala & canva.com