Pe scurt, am hernie de disc cervicală, iar toată această experiență e dureroasă în multe feluri. Însă dincolo de toată durerea fizică, cel mai dureros lucru pentru mine a fost faptul că n-am mai putut scrie, iar asta m-a zdruncinat rău pe plan psihic. Altfel, nu știu dacă o să descriu vreodată în detaliu, aici, pe blog, ultima perioadă din viața mea. Nu știu nici dacă va exista o continuare a acestui articol, nici n-am vreun plan. Prin urmare, dacă aveți hernie de disc și cumva ați ajuns aici deoarece căutați informații despre această afecțiune, cel puțin pentru moment, ar fi bine să vă reorientați. Azi, aici, e mai degrabă despre emoții și scurte experiențe… dureroase.

Și pentru că nu știu cu ce să încep și e clar că  nu are sens să încep cu începutul, căci n-aș putea duce fizic așa o sarcină, încep cu ziua de ieri, când un banal piure de cartofi m-a pus la pământ. De ce aleg fix asta? Adevărul e că n-am nici cea mai mică idee. Fiți blânzi când și dacă citiți acest(e) articole. Momentan, în mintea mea încă e haos, mai ales pe acest plan.

Revenind la ziua de ieri, totul a început cu planul pentru masa de prânz. Mi-am zis să pregătesc ceva ușor, care să nu mă solicite prea tare. Așadar, am pus pește la cuptor, am curățat cartofi și i-am pus la fiert pentru un piure și am pregătit sosul pentru un mix de salată la pungă, din aceea care-i gata spălată, pregatită pentru consum. Cum spuneam, ceva ușor și, cel puțin pentru mine, banal. Nici nu mi-aș fi imaginat vreo clipă că treaba asta avea să-mi provoace dureri în mare parte din corp. De fapt, totul m-a luat prin surprindere atât de tare și, în același timp, m-a și înfuriat teribil, încât m-am purtat nesăbuit. În condițiile în care, de deja câțiva ani, îmi ascult corpul în proporție de 80%, iar în ultimele săptămâni, de când a început povestea cu hernia, l-am ascultat 100%, atitudinea mea m-a surprins chiar și pe mine. Pentru că provocarea zilei a fost să fac un banal piure de cartofi și efectiv n-am putut accepta că pur și simplu nu pot face asta sau nu ar trebui să o fac.

Cum s-a întâmplat? Ei bine, se pare că mișcările pe care trebuia să le fac pentru a zdrobi și amesteca acei cartofi fierți pur și simplu nu erau compatibile cu hernia mea. Însă mă confrunt cu neputința și un sentiment de inutilitate de deja prea multe zile și ieri pur și simplu am cedat. Aș fi putut să mă opresc și să renunț la piure ori să caut  altă soluție, cum ar fi un blender, de exemplu. Nu m-am oprit și nici n-aș putea spune că am gândit prea mult în minutele alea. Simțeam durere, dar efectiv nu voiam să cred că o așa activitate, banală și de scurtă durată, chiar trebuie si ea adăugată pe lista, deja prea lungă, ce cuprinde atât de multe lucruri pe care nu le mai pot face ori nu mai am voie să le fac. Am terminat, deci, piureul – deși nu chiar cum o făceam de obicei, dar copiii au părut să nu simtă diferența ori au fost draguți și n-au spus nimic – dar nu m-am simțit mai bine. Nici fizic, nici psihic. Aproape instant, durerea, inițial doar locală, s-a extins. Au început să mă doară capul, gatul, mâna, aproape tot spatele… Toate astea au fost asezonate din plin – că tot eram la masă – cu greață și amețeală. Din nou, mi se părea ireal. Însă a fost cât se poate de real, iar eu mi-am petrecut după-amiaza zăcând. Și asta în condițiile în care, per total, eram mai bine. Și totul pentru un piure de cartofi. Da, adevarat, mai puțin ultima parte, căci e clar că nu despre piure a fost vorba acolo.

Privind retrospectiv, cred că am avut, psihic vorbind, o reacție destul de normală, mai ales că în ultima perioadă am dat dovadă de o foarte mare stăpânire de sine. Desigur, prin stăpânire de sine nu mă refer la faptul că aș fi fost veselă în raport cu tot ce mi se întâmplă, ci strict la faptul că am reușit să rămân suficient de concentrată încât să am grijă de mine, sa fac tot ce-mi stă în puteri pentru a îmi fi mai bine și, mai ales, să nu-mi fac rău. Însă oameni suntem, toți. Și nu putem fi perfecți.

Morala poveștii ar putea fi legată de piure. E clar că nu voi mai face altul, cel puțin nu în viitorul apropiat. Însă, îmi dau seama, e, de fapt, despre altceva. E despre recunoștință, ocazie cu care le mulțumesc tuturor oamenilor care au avut răbdare cu mine, în ultima vreme, în special copiilor mei. Ei doi mă impresionează în mod plăcut și mă emoționează zilnic, iar treaba asta – faptul că am acest privilegiu de a vedea la un nivel atât de profund cât de minunați sunt ei – e unul dintre puținele lucruri cu adevărat frumoase din aceste zile.

Apoi, poate că acest articol mai e și despre cum e bine să fim blânzi cu noi sau alți oameni care experimentează momente în care se simt, pe bună dreptate, neputincioși. Faptul de a nu (mai) putea să faci lucruri pe care înainte le luai de bune poate fi extrem de dificil nu doar fizic, ci, mai ales, psihic. Și e ok să fim triști și, în același timp, să ne amintim că nimic – bun sau rău – nu e pentru totdeauna. Cât despre piure, săptămâna trecută era o provocare și să curăț cartofi, deci, cumva, chiar și eu am evoluat. Și tot în trecutul apropiat, n-am fost în stare nici măcar să-mi scriu numele și adresa, fără să mă crispez de durere, într-un  document, pe computer. Iar ieri am publicat un articol ( prefer să nu vă spun acum de câte zile am avut nevoie să-l scriu pe acela) și azi am scris aceste rânduri. Deci o să fie bine, iar aceste ultime cuvinte sunt pentru toți oamenii care au nevoie de ele. Eu sunt prima. 😊

Notă! O fotografie cu un piure de cartofi ar fi fost, probabil, mult mai potrivită pentru a ilustra acest articol, dar pe al meu, evident, nu l-am fotografiat, iar la o primă căutare (una mai complexă ar necesita mai mult timp cu telefonul în mână, iar eu mă straduiesc să fiu înțeleaptă și să nu fac asta) cea de mai sus s-a apropiat cel mai mult de ideea de piure.