De câteva zile mă tot gândesc la cum aș putea să scriu aici despre Momo, cartea care-l are ca autor pe Michael Ende și-a fost adusă în România de Editura Arthur, dar nu-mi vin în minte cuvintele potrivite. Și pentru că mi s-a mai întâmplat asta cu câteva cărți și, până la urmă, n-am mai scris despre ele, m-am hotărât să vă povestesc despre Momo, chiar și așa, când mintea mea n-are destule cuvinte pentru a descrie cât de specială e cartea asta. O carte pentru copii, desigur, dar, în același timp, o carte pentru oameni mari. Căci dacă un copil care citește Momo e cumva privilegiat prin faptul că i se oferă la o vârstă fragedă o doză uriașă de înțelepciune, un om mare se va regăsi în această carte și va avea, la rândul său, nespus de multe de învățat din ea, poate chiar se va trezi și va face o schimbare în propria viață.

Pentru început, aș vrea să spun că, contrar așteptărilor și deși e un scriitor foarte apreciat, Michael Ende nu e printre scriitorii mei preferați atunci când vorbim despre cititul cu voce tare. Nu știu de ce, nu-mi vine ușor să-l citesc, nu mă prinde cum se întâmplă cu alte cărți, nu-i citesc cărțile pe nerăsuflate. Mă uimește, e drept, mi se pare fascinant tot ceea ce cuprind cărțile lui și mi se pare că acestea sunt ca un izvor nesfârșit de imaginație și originalitate, cu Povestea fără sfârșit tronând pe primul loc, ca o adevarată regină, aceasta fiind o carte cum nu am mai întâlnit vreodată. Totuși, așa cum spuneam, nu e chiar o lectură ușoră, însă nici nu ne-am opri din citit, nici eu, nici copiii, iar cărțile lui Michael Ende, prin personajele originale și surprinzătoare, dar și prin lecțiile minunate și, poate, la fel de surprinzătoare, pe care ni le oferă, au darul acela de a-ți rămâne întipărite în minte și-n suflet, într-un fel despre care simți că nu s-ar putea estompa vreodată. Și fix acum, când scriu, realizez că Povestea fără sfarsit pulsează de viață în mintea mea, chiar dacă a trecut deja ceva vreme de când am citit-o. Ba mai mult, îmi vin în minte și numele personajelor și asta în condițiile în care eu mereu uit numele. Deci clar are ceva special Michael Ende și e cu siguranță plăcut într-un mod aparte să-i descoperi cărțile, chiar și atunci când nu te atrage neapărat stilul în care scrie, cu fraze poate prea lungi, care te fac să simți că ți se taie respirația atunci când le citești cu voce tare, dar care, probabil, au farmecul lor atunci cand rămai doar tu cu ele.

Revenind la Momo, aceasta-i cartea care se află pe primul lor în topul preferințelor mele și ale copiilor, îmi va rămâne mereu în suflet și, poate, chiar o voi reciti cândva, singură, pentru a mă lăsa pătrunsă și mai în profunzime de tot ceea ce ea cuprinde și pentru a o lăsa să facă schimbări vizibile în mine. În ceea ce-i privește pe copii, sunt sigură că și ei o vor reciti.

Ca să înțelegeți ce vreau să spun, dincolo de faptul că e o carte despre Momo, o fetiță cu adevărat specială, cartea asta e despre noi toți, adulții din secolul XXI, dar și despre una dintre cele mai mari greșeli pe care le facem. Da, e o carte despre noi și despre cum alergăm prin viață, uitând să o mai gustăm, cu adevărat, uitând să ne mai privim sau să ne ascultăm unii pe alții, uitând să mai privim în jurul nostru și să ne bucurăm de privilegiul de a trăi și, în fapt, uitând să trăim, chiar dacă aparent suntem vii. Mai ales, e o carte care ne arată cum îi atragem și pe copii în acest cerc vicios și cât de mult rău le facem în acest fel. Și totul e atât de clar și bine exprimat, încât, citind cartea, aproape că devine imposibil să ne mai mințim că ceea ce facem în fiecare zi ar  fi bun sau ar avea vreo valoare. În schimb, începem să devenim cu adevărat conștienți de tot ceea ce ni se întâmplă, cu acordul nostru, și, poate, începem sa facem pași mici, dar siguri, pentru a schimba ceva.

Acestea fiind scrise, din punctul meu de vedere și dacă s-ar putea așa ceva, cartea asta ar trebui să fie lectura obligatorie pentru toți oamenii mari. Prin faptul că ne transpune și într-o lume fantastică și se strecoară ușor în sufletul cititorului, ea are, din punctul meu de vedere, o valoare mult mai mare decât orice carte de dezvoltare personală care abordează același subiect. Altfel, sper să aibă suficient de mare forță pentru a îi împiedica pe copiii care o citesc sau o vor citi să alunece în aceeași capcană în care noi, părinții lor, am alunecat sau să se lase atrași de noi în ea. Sper ca ei să-și păstreze capacitatea de a trăi în prezent și, mai ales, de a trăi cu adevărat.

Prin urmare, vă recomand din tot sufletul cartea aceasta și, așa cum era de așteptata, vă las și câteva mici bucăți din înțelepciunea din ea. 🙂