Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am aflat despre hernia de disc, în general, este acela că – cu excepția accidentărilor serioase – ea nu apare dintr-o dată, dar poate fi asimptomatică o vreme sau simptomele pot fi nespecifice, adică pot fi ușor confundate cu simptomele altor boli. În aceea ce mă privește, cu excepția unor dureri de cap, eu nu am avut alte simptome, iar pe acestea le aveam de foarte mult timp, dintr-o cu totul altă cauză. Nu mi-am dat seama că, printre durerile mele de cap obișnuite, apăruseră și unele determinate de hernie – în prezent reușesc sa fac diferența între ele – și, prin urmare, toată treaba asta m-a luat total prin surprindere. Niciodată nu mă gândisem că aș putea să am sau să fac hernie de disc cervicală, în ignoranța mea nici măcar nu cred că eram conștientă de faptul că există o astfel de hernie. Inițial am fost, cred, în stare de șoc, fiindu-mi destul de dificil să procesez totul. Ulterior, am început să caut informații pe internet, dar mi-am dat seama că, dincolo de toate informațiile teoretice, voiam povești reale ale unor oameni reali; povești despre cum și de ce apare hernia, care-i evoluția bolii și cum e viața oamenilor cu hernie. Totuși, cu excepția unor istorisiri care care aveau ca scop promovarea intervențiilor chirurgicale sau a tratamentelor din cabinetele de kinetoterapie, alături de scurte descrieri găsite pe rețelele sociale, care cuprindeau mai degrabă întrebări sau rezumate ale celor mai rele scenarii, nu am găsit astfel de povești. M-am hotărât, așadar, să-mi scriu eu povestea. Știu sigur că acest exercițiu mă va ajuta pe mine, pe plan psihic, și, cine știe, poate va fi de ajutor și altor oameni, cu mențiunea că, dacă ați ajuns aici în căutare de informații medicale, acesta nu e locul potrivit. Pe acest blog e doar povestea mea, așa cum am trăit-o și o trăiesc eu, iar primul articol din această serie îl găsiți aici.

O să încep cu începutul, dar înainte aș vrea să mai spun și că sunt hotărâtă să respect cu strictețe aproape toate recomandările uzuale pentru hernia de disc cervicală, motiv pentru care, după ce voi termina de scris despre lucrurile care au fost deja, voi posta periodic informații despre cum mă simt în prezent și cum evoluează totul. Sunt curioasă, la fel cum mulți bolnavi cred că sunt, cum va fi viața mea respectând toate indicațiile corecte sau cea mai mare parte a lor; sunt curioasă să aflu dacă, cu adevărat, e posibilă recuperarea fără intervenție chirurgicală (aceasta din urmă nici nu mi-a fost recomandată până la acest moment). Rămâne, așadar, să aflăm împreună. Până atunci, ne întoarcem la ziua în care a început totul.

Cum spuneam, nimic nu m-a făcut să bănuiesc că aș putea avea hernie, deși, în acea zi de joi, când a debutat totul, am simțit că ceva e profund în neregulă.

Totul a început cu un blocaj de gât, survenit brusc în timp ce îmi făceam exercițiile de dimineață – da, făceam niște exerciții fizice și înainte să descopăr că am hernie. Durerea ascuțită aproape că m-a doborât, dar am încercat, în primă fază, să nu-i dau atât de mare importanță. M-am dat cu o cremă antiinflamatoare, am încercat să mă mișc normal, însă pur și simplu nu reușeam. Durerea mă oprea și se extindea dincolo de gât, mâna mea stângă fiind aproape inutilizabilă. M-am așezat, într-un final, pe pat, le-am scris soțului meu și prietenei mele, despre care știam că au experiență mai mare ca mine pe acest plan. Mi-au spus că li s-a întâmplat și lor, e doar un gât blocat, mi-au spus că trece repede. Privind retrospectiv, îmi amintesc că în acele momente nu m-am simțit chiar confortabil pe plan psihic. Nici nu eram în cea mai bună stare, în ultima vreme îmi ieșiseră cam toate pe dos, iar asigurările lor că o să fie bine nu m-au ajutat prea mult, din contră, am simțit cumva că eu mă plâng prea tare pentru ceva banal. Nu reușeam să înțeleg cum puteau ei să fie atât de relaxați cu privire la acest subiect, când eu simțeam că pe mine durerea aia mă doboară. Nu mă gândeam, la acel moment, că aș putea să am ceva mai grav decât un banal torticolis și eram furioasă pe mine că eu nu mă descurc într-o experiență atât de comună pentru atât de mulți oameni.

Am încercat să stau întinsă, liniștită, timpul trecea, dar durerea mea nu. Totuși, adevărata provocare a venit atunci când m-am hotărât să mă ridic din pat și mi-am dat seama că nu pot. Cu greu, am reușit cumva să mă întorc și să ajung într-un final în picioare. Ulterior, am început să caut pe internet exerciții pentru torticolis, am găsit câteva, am încercat să mă mobilizez. Am fost doar puțin mai bine, însă am strâns din dinți și m-am apucat să gătesc pentru prânz. A fost o provocare, căci nu-și revenise nici mâna complet.

Per total, ziua a trecut greu, multe din actitivitățile banale, între care și spălatul pe dinți, fiind extrem de dificil de realizat, dar eram optimistă, abia așteptam să vină seara, să mă pun la somn, să se relaxeze mușchii și, poate, să-mi treacă. Pastile nu am luat, mi-a adus soțul meu un relaxant muscular de la farmacie, dar îl cunoșteam dintr-o experiență anterioară, știam că mă sedează și am zis să mai aștept înainte să-l înghit.

Am adormit relativ repede în seara aceea, am dormit destul de bine, și, într-adevăr, a doua zi m-am și simțit puțin mai bine. Blocajul nu trecuse, dar durerea se dininuase. Am continuat sa fac ușor exercițiile găsite pe net și am ignorat faptul că nu mă regăseam în tot ce-mi povesteau soțul și prietena mea.

În ziua următoare am fost și mai bine, iar duminică am avut multe momente în care aproape uitasem că încă mă mai deranja gâtul. Tot atunci, am fost cu copiii la un spectacol, am stat mult pe niște scaune inconfortabile, dar și în picioare. Afară era cald și în scurt timp m-a apucat o durere de cap, care m-a făcut să nu mă mai gândesc deloc la gât. Eram convinsă – în mod greșit –  că durerea e de la soare, știam că sunt sensibila când vine vorba despre căldură, nu m-am gandit vreo clipă că ar putea fi de la pozițiile inconfortabile în care stătusem. Am luat una dintre pastilele pe care le luam de obicei, însă durerea nu a cedat. Am ajuns într-un final acasă, am zis să-mi fac un duș și-apoi să încerc să mă odihnesc puțin.

Îmi amintesc cum, în timpul acelui duș, când m-am spălat și pe păr, uitasem complet de gât. Noua durere ascuțită, care m-a lovit în timp ce-mi limpezeam părul, m-a luat din nou prin surprindere și m-a speriat. Mâna stânga a devenit iarăși dureroasă și total inutilizabilă. Durerea radia și în omoplat. Cu un efort, care atunci mi s-a părut supraomenesc, am reușit să termin dușul și să pun un prosop pe mine. L-am chemat apoi pe soțul meu, el m-a ajutat să mă așez pe pat și m-a dat el cu cremă antiinflamatoare. Din nou, m-am simțit eu ciudată. Deși el a fost drăguț  nu a zis nimic rău, m-a ajutat cât a putut, m-am enervat în sinea mea atunci când îmi spunea că o să treacă, că i s-a întâmplat și lui. „Dacă ți s-a întâmplat și ție, de ce nu te-am văzut niciodată așa?” l-am întrebat. Nu mai știu ce mi-a răspuns, nu ceva rău, dar știu că eu nu mă simțeam bine, orice mi s-ar fi spus.

Ulterior, când l-am rugat să mă ajute să mă ridic din pat și aproape am țipat de durere, nereușind până la urmă, l-am simțit și pe el puțin speriat. În ceea ce mă privește, știu că încă de pe atunci mi s-a părut uimitor cum niciodată nu fusesem conștientă de cât de important e gatul in acțiunile pe care le luăm de bune în viața de zi cu zi.

Tot atunci mi-a trecut prin minte ceva ce nu îmi stă în fire, căci, de obicei, nu sunt așa de îndrăzneață. Disperarea produsă de durere te aduce totuși în stadiul în care faci lucruri pe care nu le-ai face în mod normal. Prin urmare, i-am trimis mesaj pe Facebook unui vecin.

Despre vecinul respectiv, cu care, de-a lungul timpului, nu schimbasem mai mult de câteva vorbe, în trecere, știam că e kinetoterapeut. Mi-au venit în minte postările care-mi apăreau uneori pe Facebook și m-am gândit că omul sigur m-ar putea ajuta, dacă ar fi acasă și ar dori; îmi devenise clar faptul că gâtul meu nu-și va reveni de la sine, durerea devenea insuportabilă – context în care am luat și primul relaxant muscular – și nu știam ce altceva aș putea să mai fac într-o duminică după-amiază, la camera de gardă îmi părea exagerat să merg. M-am gândit că un om cu experiență poate pur și simplu să aducă gatul în poziția corectă, în naivitatea mea îmi și imaginam cum îi voi scrie și eu, ulterior, un mesaj în care îi voi povesti cum m-am simțit mai bine, în mod miraculos, și-apoi el poate îl va posta pe Facebook, între alte mărturii ale clienților săi.

Vecinul mi-a răspuns rapid și mi-a spus că poate veni la noi acasă să mă ajute, lucru care m-a bucurat enorm, mai ales că, așa cum spuneam, nu eram prieteni, ci doar ne salutam cand ne întâlneam, uneori prin parc, căci avem copii de vârste apropiate. A venit, așadar, și eu l-am întâmpinat cu un torent de vorbe, moment în care mi-am dat seama cât de speriată eram de fapt, pentru că simțeam și eu că ceva e profund în neregulă.  El nu mi-a zis că e sau nu torticolis, dar mi-a zis că va fi probabil nevoie să fac un RMN, lucru care mi-a confirmat cumva îngrijorările nerostite. Apoi a rămas cu mine cam o oră, în care am făcut o adevărată ședință de terapie, nu doar kineto. A fost prima dată când am trăit o astfel de experiență și în urma ei am rămas cu un respect profund față de oamenii care au această profesie. În prezent îi consider adevărați magicieni, iar vecinului meu o să îi fiu mereu recunoscătoare, atât pentru acea ședință, cât și pentru schimbul de mesaje pe care l-am avut ulterior. Îl recomand și aici, cu toată încrederea. Din păcate, clinica Active Life Therapy, pe care o conduce, este un picuț cam departe de locuința noastră pentru a putea lucra împreună (în condițiile în care eu nu conduc și nici nu am cu cine lăsa copiii), dar vă pot spune cu toată inima că Marius Dincă face minuni și, dacă aveți vreo problemă pe acest plan și puteți ajunge la el, sunt sigură că veți ajunge la aceeași concluzie ca mine.

În ceea ce mă privește, pe moment, minunea a întârziat să apară așa cum mi-aș fi dorit-o eu. Ședința aceea m-a ajutat mult, m-am simțit mult mai bine în timpul ei și ceva vreme după aceea, dar visul meu de-a scrie un mesaj, în care să povestesc despre cum mi-am revenit total, s-a destrămat ușor, dar sigur. Sfaturile vecinului meu m-au ajutat să mă descurc bine în ceea ce mai rămăsese din ziua aceea, dar când a venit vremea să dorm, lucrurile n-au mai fost ok. În noaptea aceea n-am reușit să închid un ochi din cauza durerii și a fost imposibil să găsesc vreo poziție în care să nu doară. Știu că aveam o programare la coafor pentru luni dimineața, o anulasem, din fericire, și am înlocuit-o cu o programare la medic, imediat ce s-a făcut o oră rezonabilă. Am înțeles atunci că problema mă depășește, că nu pot să iau relaxante musculare după capul meu, că am nevoie de medicamente de durere mai puternice, că nu pot manageria situația singură.

Am pornit, așadar, spre medicul ortoped, lăsând copiii, răciți la acel moment, cu prietena mea. Am mers cu un Uber, iar drumul până acolo a fost adevarată tortură, eu simțind în gât, sub formă de durere, absolut toate mișcările mașinii.

Între altele, îmi amintesc că am avut o conversație cu șoferul, care era foarte vorbăreț, știu cum i-am spus că n-am nici cea mai vagă idee ce mi s-a întâmplat. În mintea mea era ceață și-mi era somn. Voiam doar sa scap de durere și să dorm.

Într-un final, am ajuns la medic si mi s-a făcut o radiografie, pentru a exclude un eventual traumatism, mi s-a prescris o rețetă cu medicamente foarte puternice și mi s-a pus diagnosticul de „torticolis”, cu mențiunea că medicul a zis că ar fi bine să fac și un RMN la un moment dat, deoarece coloana mea nu arăta chiar bine pe radiografie (hernia sau protruziile nu se văd pe radiografia clasică). Nu am fost invitată să revin, ci să merg la un neurolog, deoarece medicul respectiv nu se ocupa de zona cervicală. Da, fix așa mi-a spus, la finalul consultului.

Ajunsă acasă, am încercat să mă liniștesc, am luat primele medicamente și mi-am zis că, asta e, iau pastile și mă odihnesc zece zile, cum mi se spusese, si-apoi, gata, totul va fi trecut, însă nu a fost să fie. Instinctul îmi spunea că, totuși, ceva nu se leagă în toată povestea și-apoi, desigur, au mai intervenit și alți factori.

Mai întâi, am simțit din plin cum medicamentele mă sedau și mă amețeau. Dacă aș fi putut să dorm, n-ar fi fost așa o problemă mai ales că eram tare obosită, însă aveam copiii bolnavi și ei aveau nevoie de mine. Legat de asta, îmi amintesc cum, în zilele acelea, sentimentul de neputință a ajuns la un nivel de netolerat, cert e că n-am putut urma tratamentul fix așa cum îmi fusese prescris, neavând pe nimeni care să poată prelua copii, prietena mea abia reușind să vină să stea cu ei, cât eu fusesem la medic. Prin urmare, am luat pastile doar cât să ajungă durerea la un nivel tolerabil și cât să pot dormi noaptea. 

Apoi, în acea după-amiază, a intervenit un alt factor perturbator și, totodată, salvator. Pe scurt, am avut un mic schimb de mesaje cu vecinul kinetoterapeut, mesaje care au pus în cuvinte îndoiala, deja prezentă, cu privire la diagnosticul primit.  Așa a fost sădită în mintea mea posibilitatea de a avea hernie de disc. Îmi amintesc cum m-am simțit foarte confuză și copleșită pe moment, fără să știu ce și cum sa fac. Dar înainte de toate, cum spuneam și mai sus, mereu voi fi recunoscătoare, deoarece, dacă nu ar fi fost vecinul meu, aș fi primit diagnosticul mult mai târziu.

În zilele care au urmat am început să citesc despre hernia de disc cervicală. Pe măsură ce citeam, recunoșteam simptome, învațam să fac diferența dintre hernia de disc și torticolis, înțelegeam că durerile mele de cap nu erau toate la fel și, chiar dacă nu voiam să cred, eram din ce în ce mai convinsă că am hernie de disc. Am simțit că nu mai rezist în felul ăla, mai ales că, chiar dacă acum dormeam, gâtul tot nu trecea și mi se părea ca vindecarea durează prea mult. Prin urmare, m-am programat la un RMN, pe care l-am făcut în acel weekend, asumându-mi costurile mari, căci nu mai puteam trăi cu incertitudinea.

Rezultatul a venit rapid, în lunea imediat urmatoare, și a fost mai mult decât clar – aveam o hernie de disc si două protruzii. Practic, aproape toată coloana cervicală îmi era afectată, iar problemele adevărate abia acum începeau. În plus, ca să fie și mai greu de dus totul, răceala copiilor a ajuns și la mine până la urmă.

A urmat o perioadă grea, în care nu prea știam încotro să mă îndrept. Aveam încredere în vecinul meu, privind retrospectiv și amintindu-mi sfaturile date și exercițiile propuse, am realizat că, cel mai probabil, el își știuse încă din primele minute ale întâlnirii noastre ce am. Totuși, atunci am constatat, cu părere de rău, că era destul de dificil să ajung la clinică, mai ales cu dureri și cu copiii după mine. Aveam nevoie să găsesc un kinetoterapeut care să fie aproape de casă și aveam nevoie să găsesc un medic care să-mi explice cum e cu pastilele și care-s exact pașii de făcut.

Despre toate acestea și despre cum s-au așezat lucrurile până la urmă, voi povesti într-un articol viitor, căci mi-am atins limita de scris pe ziua de azi.  🙂 Prin urmare, revin curând cu continuarea și până atunci  vă las cu îndemnul de a avea mereu încredere în instinctul și în corpul vostru. Corpul știe cel mai bine ce avem nevoie și dacă ne lăsăm să-l ascultăm nu vom regreta.

Sursă foto – canva.com