Nu știu dacă am mai scris pe aici, dar mie mi-e frică atunci când sunt singură acasă (singură fără un alt adult mai exact, copiii nu se pun la socoteală, ba chiar mă fac să mă simt mai vulnerabilă). Care sunt motivele din spatele acestei frici e greu să spun, cert că, în acele momente, cele mai neversomile scenarii devin posibile în mintea mea și teama mă cuprinde destul de tare. Noaptea. Ziua nu am probleme.

Ca să nu mă port nebunește în fața copiilor, îmi iau măsuri suplimentare de protecție (nu întrebați), iar de când au mai crescut, în momentele de liniște, le-am povestit și lor despre cât de fricoasă sunt. Acum ei detensioneză atmosfera făcând glume pe seama mea, râd și eu cu ei și ne descurcăm minunat când mai pleacă soțul meu prin vreo delegație. Totuși, frica nu dispare, iar atunci când am citit, la Prințesa Urbană, despre unul dintre scenariile cele mai înfiorătoare pentru o mamă, cuvintele acelea m-au urmărit o vreme, până când n-am mai putut să le ignor.

Pe scurt, era o vorba despre o dezbatere care pornea de la o carte. Ce am face dacă ne-am trezi noaptea, când soțul e plecat, unul din cei trei copii ar fi lângă pat, în întuneric, și ne-ar spune că e un bărbat în casă? Ca să fie și mai interesant, nu găsim telefonul mobil.

Răspunsurile din comentarii au fost diverse, interesante, unele amuzante, altele terifiante, dar eu nu-mi puteam scoate din minte cartea Moștenirea de Yrsa Sigurdardóttir, care cuprindea fix o astfel de întâmplare. Și voiam să o cumpăr, dar îmi era frică să o citesc (da, ați citit bine), deoarece mă gândeam că va agrava fricile mele.

Adultul din mine a învins până la urmă (sau curiozitatea, nu vom sti niciodată cu adevărat), mi-am zis că e doar o carte și chiar sunt suficient de puternică să mă confrunt cu una dintre cele mai mari frici prin intermediul unei cărți, deci în siguranță, deținând controlul complet asupra a ce se întâmplă, căci puteam oricând închide cartea și opri aventura. Și mi-am cumpărat-o și doar hernia m-a împiedicat să o citesc cu adevarat pe nerăsuflate, deși, recunosc, tot am citit mai mult decât ar fi trebuit și am inventat unele dintre cele mai interesante poziții de citit în siguranță, fără să-ți fărâmi gâtul.

N-am selectat multe citate, nu știu acum să spun dacă, cu adevărat, nu le-am găsit, ori n-am apucat să le pune semne, citind atât de repede și fiind atât de prinsă în lumea cuprinsă în acele pagini. Cert e că mi-a plăcut cartea, mă simt un pic mai puternică după ce am citit-o deși, recunosc, mi-a dat ceva palpitații. Ca să fie totul și mai interesant, fix în una din diminețile zilelor în care o citeam, foarte devreme, când încă era întuneric, m-am trezit, la fel ca Elísa, personajul din primul capitol, confuză și neînțelegând ce se întâmplă. Apoi am observat ușa deschisă la cameră și pe Tudor în dreptul ei, în liniște. M-am speriat teribil, dar, din fericire, aici se încheie asemănările cu cartea, căci copilul doar voia să mă anunțe că vrea la toaletă (trebuia să facem analize și îl rugasem eu să mă trezească înainte de a merge la toaletă, fix atunci s-a întâmplat să aleagă o oră total nerezonabilă). Am supraviețuit totuși, am terminat și cartea cu succes.

Acum, deși am spus că mi-a plăcut, în același timp nu mi-a plăcut așa de tare. Am simțit, pe tot parcursul lecturii, că subiectul avea mare potențial și mi-am creat niște așteptări nerealiste. Finalul deși surprinzător, m-a dezamăgit puțin, mi-aș fi dorit mai multă profunzime, mi-aș fi dorit să se extindă și în alte direcții și să exploreze mai mult ideile sugerate la început. Chiar și așa, consecințele pe care le au întâmplările din copilăria mică asupra viitorilor adulți, alături de cât de greșit e să credem că uitarea sau îngroparea evenimentelor mai puțin plăcute sau chiar traumatizante ar putea vreodată să fie o soluție bună sunt foarte bine surprinse în carte. În fapt, adevărul e că oricât ne-am strădui să-l ștergem, trecutul mereu ne ajunge din urmă dacă în el se află răni nevindecate.

Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, în mod sugestiv, în prolog aflăm povestea a trei frați, de 1, 3 și 5 ani, care rămăseseră orfani în urma unor evenimente traumatizante, evenimente care nu ne sunt dezvăluite la acest moment, dar despre care putem ghici că au fost cu adevărat ieșite din comun în sensul cel mai rău. Soarta copiilor trebuie decisă și, deși nu neapărat în mod unanim și cu toată convingerea, oamenii responsabili cu luarea acestei decizii stabilesc că „Cel mai bine ar fi să nu-și afle niciodată povestea, iar separarea lor îi va ajuta s-o uite. Cu cât vor începe mai repede o nouă viață, cu atât va fi mai bine pentru ei.”(p.15) Dar, ce greșeală! O greșeală a cărei amploare o putem intui încă din prolog și mai ales în capitolul următor, când Elísa, tânăra mamă a altor trei copii, se trezește în mijlocul nopții în condițiile descrise mai sus. Și oricât de tare ne-am dori să nu se întâmple cele de care ne e teamă, cuvintele tot curg fix în acea direcție. Ce bine, totuși, că e doar o carte și putem învăța din ea, fără să o trăim de-adevăratelea!

Deznodământul nu vi-l zic  desigur, dar e o carte care merită să fie descoperită și care ne scoate puțin din cotidian sau din zona de confort, în funcție de preferințele literare. Las mai jos și câteva citiate, doar trei, cu mențiunea că ele nu surprind nici măcar o mică parte din tot ce cuprinde Moștenirea. Revelațiile profunde nu le regăsim de-a dreptul, scrise negru pe alb, ci ele se construiesc singure, în mintea noastră, pe măsură ce citim.

În ceea ce mă privește, m-am hotărât să mă provoc pe mine însămi și mai tare (de obicei încerc să nu citesc cărți de ficțiune de acest fel) și mi-am cumpărat și următorul volum, în care detectivul Huldar si psihologul Freyja vor avea de descifrat un alt mister terifiant. Pot doar să spun că abia aștept să ajungă la mine, în ceea ce privește efectele acestor cărți asupra mea, vom vedea data viitoare când voi rămâne singură acasă, dar cred că înfruntarea fricilor prin intermediul lecturii e un exercițiu tare bun și util, în unele cazuri chiar plăcut. 😊