Am scris, în urmă cu ceva timp, că voi reveni cu articole despre hernia de disc, despre evoluția mea și despre kinetoterapie.  Primul astfel de articol, pe care-l aveam în plan, era fix despre exercițiile pe care le facem acasă, însă a intervenit viața… cu monotonia ei. Așa se face că, în ultima lună, deși nu am încetat să-mi fac exercițiile dimineața, le-am făcut cu așa o leahamite, încât pur și simplu nu mi s-a părut cinstit și nici n-am putut să scriu și să public un articol care se dorea a prezenta cât de fain și ușor poate fi să faci aceste exerciții, alături de mici trucuri care aveau scopul de a ajuta atunci când intervine riscul de a renunța. Desigur, trucurile au funcționat, cel puțin în cazul meu, căci nu m-am oprit, însă adevărul e că uneori – sau de mai multe ori – nu-i deloc plăcut să faci exerciții fizice.

În ceea ce mă privește, pe mine m-a cucerit cu adevărat kinetoterapia pentru că, în primă fază, a avut efecte vizibile și foarte rapide asupra felului în care mă simțeam. Da, au fost cu adevărat momente în care, după câteva exerciții simple, durerea a dispărut. Apoi, întreaga mea recuperare s-a bazat doar pe fizioterapie și kinetoterapie, medicamente am luat deloc sau aproape deloc (doze nesemnificative, pentru a trata simptome de moment). Numai că, atunci când starea mi s-a stabilizat cât de cât și nu am mai simțit nimic special după ce făceam exercițiile, a intervenit monotonia. Am încercat eu să schimb muzica (ascult muzică atunci când le fac), dar n-a avut vreun efect; am încercat să ascult cărțile audio, dar nu mă pot concentra. Prin urmare le-am făcut în continuare, dar cu așa o lipsă de chef, încât la final eram mai degrabă deprimată. Apoi, pentru că lucrurile să meargă și mai rău, pe parcursul zilelor au început să apară niște dureri, ușoare și suportabile, dar sâcâitoare, care m-au demoralizat și mai tare. Am ajuns să mă gândesc că, iată, chiar dacă muncesc zilnic și investesc timp, tot nu sunt bine de tot și totul e în zadar.

Îmi e greu să înțeleg cu adevărat de ce intervine acest fenomen. Poate pentru că mintea noastră, în încercarea de a funcționa normal, se străduiește să uite evenimentele negative. În cazul meu, e prea devreme să uit cât de greu a fost în timpul crizelor de hernie, dar parcă acele amintiri si-au pierdut intensitatea. Pentru a mă mobiliza, am încercat să-mi spun că a fost o vreme când nu mă puteam ridica din pat și trebuie să muncesc în continuare pentru a nu ajunge iar acolo, dar deși asta m-a făcut să nu renunț la exerciții, nu m-a făcut să-mi placă, nici măcar să nu-mi mai displacă atât de tare. Poate pentru că, în general, creierul nu are cele mai bune reacții în fața amenințărilor. Practic, mergând în această direcție era ca și cum mi-aș fi spus – Ai grijă! Dacă nu faci exerciții în continuare, vei ajunge iar să nu te mai poți mișca!

Ei bine, lucrurile s-au schimbat radical aseară. Mergeam cu copiii la un curs și eram întârziere, am vazut tramvaiul în fața noastră, era destul de departe, copiii au zis să alergăm să-l prindem, eu am spus că n-avem cum să reușim, dar nu m-am opus și i-am urmat când au început să alerge. Și-am alergat și eu. Tare. Foarte tare. Și-am prins tramvaiul. Și-am găsit și loc, din fericire, și ne-am așezat să ne tragem sufletul. Și-atunci, în timp ce-mi simțeam și-mi ascultam respirația, am realizat ce tocmai făcusem. Alergasem. Eu. Fără ca măcar să conștientizez ce fac. Mai ales, fără să mă doară nimic. Eu, care n-am mai alergat de câteva luni bune, de dinainte să debuteze hernia. Da, am realizat toate astea și, deși pentru necunoscători s-ar putea să nu fie mare lucru, în cazul meu, pe măsură ce conștientizam ceea ce doar se întâmplase, o stare de bine m-a cuprins. Mi-am amintit cu adevărat de vremea când orice pas ușor era era o provocare, căci simțeam fiecare mișcare, cât de mică, în mod dureros, fix în coloana vertebrală. Și am conștientizat aseară cât de mult am evoluat. Și, pentru asta, mi-am spus zâmbind, trebuie și, mai ales, vreau să continui. Nu pentru a nu-mi fi iarăși rău, ci pentru a îmi fi din ce în ce mai bine. Chiar dacă, la nivelul la care sunt acum, progresul nu mai e asa de mare și vizibil de pe o zi pe alta, el există. Și e important.

Mi-am dat seama că, mai degrabă decât să ne convingem să facem lucruri, care nu ne plac în mod deosebit, pentru a preveni ceva rău, e de preferat să le facem pentru a obține ceva bun. Și am observat efectele unei astfel de abordări în felul în care, după o lună în care am tras de mine în cel mai dificil mod pentru a face aceste exerciții, azi le-am făcut cu cel mai mare entuziasm. Și entuziasmul acesta încă nu m-a părăsit.

Cât mă va tine starea asta, m-am idee, sper ca acum să dureze mai mult, sper că mi-am învățat cu adevărat lecția. Oricum ar fi, sunt sigură că, într-un fel sau altul, nu voi renunța și voi merge mai departe pe drumul ăsta.

Altfel, ceea ce am povestit eu aici nu e cu adevărat nou. Știu de mult timp că lucrurile funcționează în felul acesta, știu că o recompensă e mai eficientă decât o amenințare, că acțiunile noastre sunt mai productive dacă le facem pentru a obține ceva și nu pentru a scăpa de ceva. Cu toate acestea, încă o dată, se dovedește că faptul de a cunoaște teoria nu e suficient. Uneori avem nevoie de mai mult pentru a înțelege în profunzime lucrurile sau pentru a aplica teorii în viața reală. Și alteori avem pur și simplu noroc și întâmplări banale ne reamintesc de lucrurile care sunt cu adevărat importante. 🙂

Sursă foto – canva.com