În weekend-ul care doar ce a trecut am citit o carte tare tulburătoare. Atât de mult m-a intrigat, că am renunțat la clipe prețioase de somn și doar pentru copii și SuperBlog am mai lăsat-o din mâini; apoi mi-am dat seama cât de mare nevoie aveam de o astfel de carte, chiar dacă tot eu aveam să suport și consecințele apoi. E drept că am citit doar cărți bune în ultima perioadă, dar mi-am propus să fiu disciplinată și să nu renunț la somn orice ar fi. Am reușit, uneori mi-a fost foarte greu, dar am reușit. Totul până m-am întâlnit cu această carte. Ea a fost mai puternică decât mine și decât alte cărți.

Cartea se numește Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat și spune povestea unei tinere care, în momentul în care devine conștientă de ea însăși, descoperă că se află închisă într-o cușcă alături de alte 39 de femei, mult mai mature decât ea, ea fiind singura adolescentă sau chiar mai mică, nu-și cunoaște exact vârsta. Toate sunt strict supravegheate de 3 gardieni care nu interacționează cu ele în vreun fel și cărora nu le-au auzit vreodată vocea. Sunt îmbrăcate sumar, nu au voie să se atingă între ele, nu au voie să plângă sau să strige, sunt obligate să doarmă la ore stabilite în prealabil de stăpânii lor, fără ca ele să aibă habar de cum curge timpul în realitate, în cușcă nu există ceasuri sau lumină naturală, femeile bănuiesc că se află undeva sub pământ. Nu există intimitate în cușcă, chiar și la toaletă sunt forțate să meargă fără să li se permită să se ascundă în vreun fel, iar lista atrocitățile la care sunt supuse ar putea continua, dar vă las mai bine să le descoperiți în carte, mai ales că nu acestea mi-au atras atenția cel mai tare.

Cel mai tulburător lucru pe care l-am identificat eu este acela că protagonista, o tânără, cum spuneam, fără nume și fără chip – povestea este spusă de ea însăși și ea, neavând vreodată la îndemână o oglindă, nu se poate descrie – este diferită de celelalte femei prin faptul că nu are vreun fel de amintire despre viața de dinainte, deoarece fusese adusă în cușcă la o vârstă mult prea fragedă. Ea știe să vorbească, a învățat asta de la celelalte femei, dar nu are cunoștințe de bază despre viață, lume și toate lucrurile pe care noi, oamenii normali, le luăm de bune în general. Iar felul în care ea vede viața e tulburător și revelator.

Îmi e greu să scriu despre carte fără să ofer informații despre tot ce cuprinde ea, cert e că mi s-a părut foarte interesant să descopăr lumea prin ochii unei ființe care, de fapt, nu o cunoaște sau nu o cunoaște așa cum o cunoaștem noi și, mai ales, prin ochii unei ființe care, deși prizonieră, pare mai liberă decât mulți dintre noi, oamenii din lumea civilizată. Asta m-a făcut să mă întreb ce e de fapt libertatea și m-am gândit că răspunsul s-ar putea să fie mult mai complex decât l-au gândit filosofii de-a lungul timpului. De asemenea și apropo de întrebări, protagonista însăși pune, de-a lungul cărții, multe întrebări retorice, care te fac să pui la îndoială tot ce știi sau credeai că știi despre viață și moarte, dar și despre ce e bine și ce e rău sau despre ce înseamnă să fii om.

Am citit fiecare rând cu sufletul la gură, în așteptarea unor răspunsuri și a unui final pe care l-aș fi dorit, n-am obținut acest final, dar mi-a plăcut felul cum autoarea a încheiat într-un mod care nu te face să fii mai curios, ci îți oferă un fel de acceptare și te îndeamnă subtil să reflectezi asupra propriei vieți. Ca întotdeauna, adevărul e că mereu vor exista lucruri asupra cărora nu avem control și întrebări la care nu vom gasi vreodată răspuns. Ce facem cu asta depinde doar de noi.

Nu am concluzii, cum spuneam, m-a impresionat cartea și îmi e greu să o analizez mai mult fără să dezvălui mai mult din ce cuprinde, iar eu vreau să o recomand prin acest articol, nu să o povestesc, deși cred că valoarea nu i se pierde dacă îi cunoaștem finalul, din contră. Mie chiar mi-a trecut prin cap să o recitesc, în tihnă, fără surescitarea dată de faptul că, la prima citire, doream nespus să aflu ce se întâmplă mai departe. Altfel, cuvintele de pe copertă mi se pare că o descriu cel mai bine. Chiar e o mică minune și ne o oferă o perspectivă asupra vieții care, cu siguranță, poate doar sa ne facă sa ne simțim mai bogați. Prin urmare, o recomand din toată inima și mă simt privilegiată pentru faptul că am descoperit-o.

În ceea ce o privește pe autoare, ea se numește Jacqueline Harpman (1929-2012), a foat psihanalist și scriitoare belgiană care a scris în limba franceză și a obținut mai multe premii pentru cărțile ei. Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat a văzut lumina tiparului pentru prima dată în anul 1995, iar în România doar ce a fost publicată de Editura Alice Books. Eu am aflat despre ea pe libris.ro și tot de aici am și cumpărat-o, la momentul publicării acestui articol cartea are 20% reducere.

Fotografii prelucrate în canva.com