Ador felul în care Eric-Emmanuel Schmitt expune lucruri simple, pe care ar trebui să le știm toți, doar că nu le știm. Și-mi place că, dincolo de faptul că mă delectez de ceva timp cu cărțile lui pentru oameni mari, pot învăța alături de copiii mei din cele pentru oameni mici. Ba chiar pot să mă simt mai bine, în timp ce, pornind de la carte, discut cu ei lucruri de mult știute de mine, dar insuficient integrate. Unul dintre aceste discuții e despre curaj, iar mesajul din cartea Pisoiul care se temea de orice, recitită de noi ieri, a venit la fix pentru mine și spun asta pentru că la începutul săptămânii am fost tare curajoasă, dar, în același timp, am fost și tare suparată pe mine.

Pe scurt, mi-am făcut curaj să fac ceva ce-mi inspira teamă. Mi-am zis că voi fi mândră de mine la final și aproape am fost, doar că mândria asta a fost pusă în umbră de dezamăgire. Pentru că, conform standardelor, stabilite nu știu exact de cine, ce am făcut eu nu era mare lucru. Practic, doar am trimis niște mailuri. Mai multe. Și ce ar putea fi atât de periculos în a trimite un mail, încât să-mi fie atât de teamă? Nimic, doar că mailurile astea conțineau bucăți din mine și-atunci când îți expui sufletul în fața unor necunoscuți, există și posibilitatea de a fi rănit, iar perspectiva asta mă îngrozea. Însă, cum spuneam, chiar și așa, perfect conștientă de ce însemnau acele mailuri pentru mine, m-am supărat pe mine pentru că m-am lăsat atât de tare afectată. M-am supărat că la fiecare „send” mi-a crescut pulsul de parcă m-aș fi întâlnit cu ursul în carne și oase, m-am supărat că am rămas agitată chiar și când am reușit să domolesc intensitatea emoțiilor de la început. Ca și cum, prin faptul că ne supărăm pe noi pentru ceea ce simțim, am putea să oprim emoțiile. Nu putem, desigur, iar învinovățirea pentru propriile emoții sau sentimente nu face decât să agraveze starea de rău. Și-a fost nevoie de o carte pentru copii ca să-mi amintesc că nu există curaj fără frică, ci, așa cum spune Eric-Emannuel Schmitt, curajul fără frică e de fapt nesabuință, așa cum lipsa acțiunii e lașitate. Altfel, a fi curajos înseamnă să-ți înfrunți fricile, oricare ar fi ele. Nu ești curajos dacă intri în cușcq leului fără să-ți fie frică de leu și/sau fără să ai un motiv pentru asta. Ești doar nesăbuit. Dacă însă ți-e frică de leu și alegi totuși să intri în cușcă pentru a salva pe cineva, în ciuda fricii tale, atunci, da, ești curajos. Astfel, curajul, înțeleg eu, se definește doar în raport cu propria persoana și cu propriile emoții. Dacă mie mi-e teamă să trimit un mail și totuși îl trimit, deși mi-e teamă, sunt curajoasă. Nu e de discutat, în acest context, de ce apare frica, dacă e sau nu justificată, dacă e sau nu condamnabilă. Emoțiile nu vin la o apăsare a unui buton pe care-l controlăm noi, ele doar sunt, iar judecarea lor nu aduce nimic bun. Cert e că de fiecare dată când acționăm chiar dacă ne e frică, suntem curajoși. Dacă unui om îi e frică de spații închise și, cu toate astea, merge cu liftul, e curajos, chiar dacă pentru un altul mersul cu liftul e o banalitate. Fiecare dintre noi are propriile bătălii, iar curajul nu se măsoară prin comparație cu acțiunile celorlalți, ci raportându-ne doar la noi, la emoțiile noastre și la povestea noastră de viață.

Acum, revenind la mailuri și la povestea mea, interesant e că, fără legătură cu faptul de a fi curajos și apropo de comunicarea între oameni, mi se arată, încă o dată, cât de mult contează cum vorbim între noi, fie că o facem în scris sau oral. La întrebarea pe care o adresam în aceste e-mailuri, am primit, până la acest moment, două răspunsuri, unul pozitiv și unul negativ, și ambele m-au bucurat extrem de tare. Da, inclusiv cel negativ pentru că era atât de frumos exprimat, încât pur și simplu n-aveam cum să nu mă bucur. Și am și spus asta respectivei persoane, n-am putut sa ma abțin. Un nu sau o informație neplăcută, în general, nu-i musai să dea peste cap lumea unui om, oricat de important ar fi, și mi-am dat seama că nu de acest eventual răspuns negativ îmi era mie teamă, ci de unul exprimat urât. Pe același loc pun și indiferența, în legătură cu care s-au făcut și niște experimente în trecut. Nu-mi amintesc sursa exactă, dar știu că ni se povestea în facultate despre cum, poate în mod surprinzător, un copil e cel mai tare afectat în sens negativ de indiferența unui adult și abia apoi de comportamentul urât al acestuia. Sunt sigură că treaba asta se aplică și în cazul oamenilor mari.

Altfel, fiți blânzi cu voi, aș zice și nu va judecați în mod inutil pentru lucruri pe care le simțiți. Putem simți absolut orice și e în regulă, important e ce facem cu ceea ce simțim. Și nu strică, măcar din când în când, să citim alături de cei mici o carte bună, o carte cu lecții pe care, poate, nu le-am învățat atunci când eram noi copii, dar niciodată nu-i prea târziu ca să o facem. Recomand în acest sens seria Poveștile Bufniței, care cuprinde, la acest moment, patru cărți scrise de Eric-Emmanuel Schmitt și apărute la Editura Humanitas Junior. Și am ilustrat articolul cu o poză cu un pisoi, în ton cu cartea despre curaj. 🙂

Iar dacă doriți și o confirmare, în mod explicit, că ceea ce spun eu despre emoții se aplică și la oamenii mari, vă recomand podcastul de mai jos, în care Gaspar Gyorgy fix asta spune – E ok să simți!

Sursă foto – pexels.com