Notă! Articolul conține câteva detalii din cartea Maine începe o nouă viață, scrisă de Virginie Grimaldi, detalii care ar putea dilua plăcerea lecturii pentru unii cititori.

---

Astfel de lucruri nu se întâmplă în viața reală, mi-am spus atunci când am terminat prima mea carte scrisă de Virginie Grimaldi, Mâine începe o nouă viață; o carte care mi s-a părut un pic prea optimistă, lucru care m-a intrigat destul de tare, de obicei nu analizez cărțile din acest punct de vedere.

M-am gândit mai bine și mi-am amintit că în fiecare poveste se ascunde un sâmbure de adevăr și toate poveștile pornesc de la adevăruri cunoscute, oricât de ireale s-ar dovedi apoi. Poate că povestea Virginiei Grimaldi mi s-a părut ușor nerealistă prin finalul ei – deși nu cred că ăsta-i cel mai potrivit cuvânt – pentru că în ea e vorba despre trei oameni diferiți, în esență nefericiți și cu o mulțime de probleme deloc ușoare, pe care viața îi aduce în același context și care, împreună, reușesc să-și depășească greul. Și pare neverosimil ca astfel de lucruri să se întâmple cu adevărat. Da, poveștile cu final fericit există și în realitate, dar sunt mai degrabă rare, sunt excepții, mi-am zis. Trei astfel de cazuri în același loc e prea mult, prea frumos ca să fie adevărat.

Desigur, cartea e ficțiune, nu se pune problema de adevăr aici, deci dilema mea ar putea să nu aibă sens, cum sugeram și la început. Dar oare nu citim uneori tocmai pentru a ne regăsi într-o poveste sau alta și pentru a extrage de acolo puterea de a merge mai departe și/sau de a acționa diferit față de cum am făcut-o până la acel moment? Și nu sunt oare multe cărți pentru adulți la fel ca basmele, trecându-ne prin tot felul de greutăți pentru ca la final să descoperim acel și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, scris, desigur, într-o formă mai adaptată la realitate sau la viața de adult, în timp ce continuăm sau începem să sperăm că poate ni se va întâmpla și nouă ceva bun/asemănător? Și pentru ca toate astea să se întâmple, nu e oare nevoie ca povestea, atunci când abordează probleme reale, să pară posibilă?

Am continuat să mă gândesc la asta și am presupus că faptul că mă preocupau aceste idei ținea mai degrabă de starea mea de spirit din momentul în care am descoperit cartea. Matt Haig, un autor care îmi place mult, scrie cam în același fel cu Virginie Grimaldi, concentrându-se pe povești cu final fericit și/sau cu morală – deși asemănările dintre cei doi autori se opresc aici, din punctul meu de vedere, acest lucru e important. Altfel, spre deosebire de cartea Virginiei Grimaldi, cărțile lui Matt Haig au fost, pentru mine, ușor de ghicit. Poate că a contat și faptul că îl descoperisem înainte prin intermediul cărților lui pentru copii, care, drept să spun, mi se par mult mai fascinante decât cele pentru adulți, cert e că mereu mi-am dat seama încă de la primele pagini, care va fi finalul, dar și că acesta va fi unul fericit. Chiar și așa, bucuria lecturii nu mi-a fost știrbită în vreun fel. I-am citit cărțile cu aceeași plăcere și curiozitate și asta pentru că îmi doream să descopăr cum anume ajung personajele la acel final, ce revelații au pe parcurs, ce lecții pot eu învăța de acolo. Și nu m-am gândit că partea cu happy end ar putea fi neverosimilă, nici nu m-a deranjat în vreun fel asta. Cum spuneam, poate că a fost așa din cauza stării mele de spirit din momentul în care i-am descoperit cărțile, deși nu-mi amintesc să le fi citit când mă aflam pe vreo culme a fericirii, din contră. Totuși, pe Virginie Grimaldi am descoperit-o fix când trăiam o mare dezamăgire, care m-a făcut să cred mai puțin ca oricând în finaluri fericite. Chiar și așa, mai degrabă cred că a contat, îmi dau seama acum, faptul că Matt Haig introduce în cărțile lui și elemente SF, deci pornește din start de la premisa că nu vorbim despre viața reală. Prin comparație, în cartea Virginei Grimaldi nu se întâmplă asta, cartea ei este mult mai realistă. În același timp, pentru mine a fost mult mai fain și mai provocator să-i descopăr cartea, având în vedere că există o doză destul de mare de suspans în ea și nu poți ghici ușor în ce direcție se îndreaptă lucrurile sau cum se va termina totul. Sau cel puțin asta e senzația pe care o am, în condițiile în care am ascultat-o pe Voxa. Nu știu dacă, citind-o singură, aș fi intuit mai bine cursul poveștii, dar probabil că, într-adevăr, experiența ar fi fost ușor diferită. Cert e că mi-a plăcut nespus să o ascult, dar la final am rămas cu aceste gânduri care poate că nu-mi fac cinste. E ok să prezinți niște situații de viață atât de triste într-un mod atât de optimist?

Răspunsul, pe care mi l-am dat singură până la urmă, e da, iar acest răspuns e dat, poate în mod surprinzător, de partea rațională din mine, care e capabilă să creadă tare că avem nevoie în viețile noastre de povești cu final fericit, chiar și dacă pare puțin probabil ca ele să se petreacă întocmai în realitate. Apoi, cele prezentate în carte chiar ar putea fi posibile; luate individual, astfel de povești, mai mult sau mai puțin asemănătoare, se regăsesc, sunt sigură, mai des decât am crede. Vorbesc despre femei care se află într-o relație în care sunt abuzate, la fel cum e cazul lui Iris, unul dintre personajele din carte; despre bătrâne cum e Jeanne, pe care moartea celor iubiți le aduce în situația în care rămân singure pe lume și ele încetează să mai trăiască cu adevărat după aceea, dar și despre tineri ca Theo, care doar ce-au trecut pragul legal al maturității și se trezesc, dintr-o dată adulți, într-o lume neprietenoasă și dură, care nu ține cont de faptul că ei vin dintr-o casă de copii și nu au o familie care să-i sprijine pentru un start bun în viață. Da, sunt sigură, e plin în jurul nostru de astfel de povești adevărate și multe dintre ele chiar au un parcurs/final fericit. Altele nu, dar protagoniștii lor ar putea fi inspirați, în drumul lor de evadare din întuneric, de cărți cum e cea a Virginiei Grimaldi. Pentru că uneori, în viață, cuvintele potrivite pot scoate dinăuntrul nostru puteri nebănuite. Apoi, desigur, astfel de povești îi pot ajuta pe cei care nu le trăiesc să fie mai empatici față de semenii lor, ale caror vieți se aseamănă cu cele ale eroilor din cărți. Astfel că da, avem nevoie de astfel de povești în viață. Și dacă mai sunt și bine scrise, în stilul amuzant și plin de suspans al Virginiei Grimaldi, ele sunt și mai prețioase.

În același timp, avem nevoie și de mesajele motivaționale sau revelatoare, ascunse printre rânduri mai mult sau mai puțin subtil, cum sunt cele pe care le-am descoperit în această carte. Da, avem nevoie să ni se dezvăluie sau să ni se reamintească faptul că simpla descărcare a emoțiilor sau plânsul vindecător pot salva vieți, la propriu și la figurat. Sau, mai avem nevoie să știm că faptul de avea alături o persoană, care ne iubește necondiționat, poate face diferența între bine și rău. Mai ales, avem nevoie să știm cât de puternică e mintea noastră și cum abuzul emoțional poate să distrugă vieți la fel ca oricare alt abuz, indiferent dacă e sau nu completat de un abuz fizic. Și aici nu pot să nu reproduc câteva cuvinte din carte, cuvinte care-ar trebui, din punctul meu de vedere, să ajungă la urechile tuturor oamenilor:

– Da, da, sigur, totuși.. Nu trebuie s-aştepţi, la primul semn, trebuie să pleci. Nu le-nţeleg pe femeile alea care rămân alături de bărbaţi violenţi. Au o parte din respon…

Nu-şi termină fraza. Fraza pe care am auzit-o atâta, dintotdeauna. Rostită chiar de mine uneori. Fraza care inversează rolurile, care atenuează responsabilitatea vinovatului și acuză victima. Fraza care le face pe femeile bătute să creadă că și-o merită oarecum pentru că nu pleacă. Poate că mama o să înțeleagă, acum că fraza asta o privește pe fiica ei.  Căci, din păcate, așa e omul: nu înțelege cu-adevărat lucrurile decât când are de-a face direct cu ele.

Frica. Iubirea. Dependenţa. Vinovăția. Copii. Singurătatea. Lipsa banilor. Să n-ai unde să te duci. Există tot atâtea motive câte situaţii. O victimă nu e responsabilă niciodată.

Nu în ultimul rând, un alt mesaj frumos e acela despre copiii care salvează vieți. Poate că nu-i neapărat corect față de ei, fiind, de multe ori, o povară greu de dus, emoțional vorbind, dar unii copii se nasc eroi, salvând, prin nașterea lor, vieți. Fetița mea e un astfel de copil, știu asta, și mereu îi voi fi recunoscătoare. Și, sunt sigură, ca ea mai sunt și alți copii.

Concluzia, pentru cazul în care nu s-a înțeles clar, e că mi-a plăcut nespus cartea Virginiei Grimaldi și m-a convins să descopăr și alte cărți scrise de ea. Și faptul că-i o carte bună e dovedit chiar de existența acestui articol, articol care exprimă doar o mică parte din gândurile care mi-au răsărit în minte după ce am descoperit-o. Spun asta pentru că eu cred că o carte bună nu se termină atunci când ai citit ultima pagină, cuvintele ei continuă să lucreze în ține, să nască întrebări și, mai ales, răspunsuri. Altfel, bănuiesc că nu-i deloc întâmplător că, așa cum spuneam, am descoperit-o într-un moment dificil din viața mea și pot doar să fiu recunoscătoare pentru faptul că uneori nu eu aleg cărțile, ci ele mă aleg pe mine.

Sursă foto – Editura Univers