Sunt trei lucruri absolut necesare pentru ca purtarea unui aparat dentar de către copil să fie un succes. Și ele sunt valabile indiferent de vârsta copilului și indiferent de tipul aparatului, fix sau mobil. Primul este cooperarea copilului, cel de-al doilea, despre care voi și scrie mai mult în acest articol, este disciplina, iar cel de-al treilea este sprijinul oferit de către adulți.

În ceea ce privește cooperarea copilului, teoretic, pot exista metode de constrângere, metode cu care eu nu aș fi vreodată de acord; practic, nu poți forța copilul să poarte un astfel de aparat dacă el nu dorește, mai ales dacă aparatul este mobil (se dă jos la mese), prin urmare, din punctul meu de vedere, trebuie găsite metode blânde prin care să convingem copilul să-l poarte. Cat despre disciplină, această intră mai ales în  responsabilitatea părintelui. Oricât de cooperant ar fi copilul, prin însăși natura lui, nu va reuși să fie singur suficient de disciplinat încât să respecte toate regulile și obiceiurile stricte care vin la pachet cu aparatul. Și aici intervenim noi, părinții.

În ceea ce mă privește, îmi plac regulile și rutina într-o anumită măsură, dar doar pentru că mă ajută să dețin iluzia controlului în viața mea. Altfel, nu le suport și, mai ales când îmi sunt impuse din exterior, fără voia mea, mă deranjează destul de tare. Prin urmare, fac eforturi destul de mari să mă adaptez la toată povestea asta cu aparatul dentar și evit să mă gândesc prea mult la faptul că au trecut doar puțin zile din cel puțin 400 ( într-un caz fericit). Reușesc totuși și sunt sigură că voi reuși și mai departe. N-ar fi corect față de Maria să nu o fac, iar iubirea pentru ea îmi dă putere.

Dar ce presupune mai exact purtarea aparatului dentar? Ei bine, vorbim, în primul rând, de o igienă strictă. Teoretic, asta n-ar trebui să ne dea peste cap, nu e ca și cum Maria, fetița mea, nu s-ar fi spălat pe dinți și înainte de aparat. Practic, lucrurile-s mai complicate de atât. Igiena strictă vine la pachet cu un program de masă strict și fără posibilitatea de a ronțăi ceva între mese. Din nou, nu pare mare lucru, mai ales că noi oricum aveam un program, dar știți momentele acelea când ajungem acasă seara, după o zi plină și, în timp ce pregătim cina, copilul înfometat mai vine și mai fură câte ceva de prin oale? Sau acelea când gătim împreună și mai și gustăm ingredientele? Sau când mâncăm fructe în parc (aici e o poveste lungă și subiectivă, împreună cu o prietenă, copiii își făcuseră acest obicei care ne amuza pe toți)? Ei bine, toate astea și multe altele, amuzante și drăguțe în felul lor, s-au dus. Acum masa e masă și se termină mereu cu spălatul pe dinți, pe care, înainte, cel puțin după masa de prânz, copiii îl mai săreau, fiind strict doar dimineața și seara. În plus, orice masă începe cu dat jos aparatul și spălat aparatul. Maria încearcă totuși să vadă partea bună a lucrurilor, cel puțin în ceea ce privește spălatul pe dinți – îngrijiți astfel, dinții ei vor fi mult mai sănătoși. Și are dreptate.

Cu alte cuvinte, un program aveam și înainte, dar exista o anumită flexibilitate, care acum a dispărut. Și mare parte din zi e despre spălarea aparatului și a dinților, fetița e mică, nu rezistă doar cu 3 mese principale, are și două gustări între ele, ceea ce înseamnă 5 spălări ale aparatului și cinci spălări ale dinților. Și, nu, nu face singură asta. A făcut-o în primele zile, căci eu eram rănită la o mână, dar m-a rugat apoi să o ajut și o ajut. Pentru că înțeleg că e frustrant, dar și pentru că nu e doar responsabilitatea ei și oricum ea face deja cel mai greu lucru dintre toate – poartă aparatul. Așa că am făcut o înțelegere, dimineața și seara, când aparatul trebuie curățat mai temeinic, cu periuța, facem asta eu sau tatăl ei, cel mai des eu. Și sunt convinsă că toate ne vor intra în reflex cumva și vor ajunge să facă parte din viața noastră într-un mod în care să nu mai deranjeze sau cel puțin așa sper. Și, din nou, nu e mare lucru, doar că e. Căci toate astea presupun, mai ales, o schimbare a stilului de viață, iar schimbările chiar și cele bune, sunt grele. Dar și pentru că e enervant să știi că trebuie să-ți organizezi ziua în funcție de spălatul pe dinți. Și nu poți să iei pauză, e un angajament pe termen lung pe care ți l-ai asumat.

Desigur, pe lângă asta, intervin și întrebările copilului, oricât de cooperant ar fi. Am simțit că mi-a căzut tavanul în cap atunci când Maria, foarte receptivă la tot ce s-a întâmplat până acum, m-a întrebat dacă poate să nu poarte aparatul o noapte. Știam că răspunsul corect e „nu”, dar am fost extrem de ușurată atunci când am găsit o portiță să pot spune „da”. Pentru că, dacă nu mai porți aparatul, progresul se pierde și tot efortul a fost în zadar. Prin urmare, nu trebuie să existe excepții, chiar și când e greu. În cazul nostru, acest progres nu exista, la momentul acelei întrebări, Maria apucase să îl poarte doar o zi. Apoi a răcit. Și o durea în gât și-i era greu. Și eu am spus „da”, explicându-i de ce și conștientă fiind de faptul că la următoarea răceală ea va întreba din nou, iar eu va trebui să spun „nu” și să rămân fermă. Și va fi greu, știu. Și n-are legătură cu cooperarea copilului, în cazul nostru, ea înțelege că trebuie să-l poarte, e de acord cu asta, știe toată teoria și înțelege. Dar asta nu înseamnă că-i e ușor și nu va încerca uneori să protesteze. La fel cum nu înseamnă că va ține minte mereu, singură, tot ce trebuie să facă. Uneori se ia cu alte activități și uita pur și simplu, moment în care eu trebuie să fiu acolo pentru a îi reaminti blând.

Concluzia e că, la fel ca în multe alte aspecte din viața lor, atubci când vorbim despre purtarea aparatului dentar, noi, părinții, trebuie să fim stâlpul de susținere pentru copii și, mai ales, să fim noi întâi un exemplu, să-i ajutăm de fiecare dată când putem, să-i susținem când le e greu și să le fim alături cât de mult se poate. Iar atunci când e vorba despre disciplină, chiar și dacă ne e greu, să încercăm să facem tot acest proces mai plăcut pentru ei.

Pe scurt, pentru ca un copil să poarte aparatul dentar cu succes e nevoie ca noi, părinții să înțelegem că trebuie să facă asta, alături de toate schimbările care vin la pachet, și, mai ales, să îl supraveghem și susținem în tot acest proces. Pentru a reuși asta, mai ales când nu ne plac disciplina și un program fix, e nevoie să fim puternic motivați de ceva. În cazul meu, așa cum spuneam și mai sus, e vorba chiar de Maria și nu vorbesc aici doar despre sănătatea ei fizică. Fetița mică s-a purtat impecabil de când a început toată povestea, sunt extrem de mandră de ea și sub nicio formă nu mi-aș dori să o dezamăgesc. Dacă ea poate, și asta în condițiile în care greul cel mai mare de ea e dus, pot și eu să fac toate aceste gesturi mici pentru a o susține.

În ceea ce privește strict purtarea aparatului, pentru cazul în care ați ajuns pe acest blog cu astfel de întrebări, voi face și un articol separat, dar, pentru moment, pot spune că fetița a reacționat ok. Pe scurt, am înțeles de la Maria că a existat un disconfort la început, dar și după fiecare activare a aparatului, care s-a diminuat mult, acum are multe momente în care uită că îl are în gură. Acest disconfort a fost accentuat când a răcit, dar fiind abia a doua zi de purtare atunci, mă gândesc că la următoarea răceală, obișnuită deja cu aparatul, e posibil să nu-i mai fie atât de greu. De asemenea, există dificultăți la vorbire, mai evidente la început, posibil ca cei care nu-s din familie să nu înțeleagă, cel puțin o vreme, ce vorbește copilul. Cu exerciții de vorbire și pe măsură ce copilul se obisnuiește, acestea se diminuează. Nu aș putea să spun dacă ele dispar complet, în timp, dar, per total, în cazul nostru lucrurile par să fie foarte ok până la acest moment, fetița nu are probleme de comunicare cu cei din jur, singurele momente când nu se înțelege bine ce spune sunt atunci când e agitată și vorbește repede sau când plânge. În concluzie, per total totul e destul de bine și departe de a fi înfricoșător, cum pare la început. 🙂

Sursă foto – canva.com