Vorbeam cu o prietenă care trecea printr-o perioadă dificilă și i-am zis că am idee legat de ceva ce ar putea să o ajute, moment în care ea mi-a răspuns, în mai multe cuvinte, cu ceva care e foarte bine rezumat de titlul acestui articol – Te rog, nu-mi spune (și tu) să respir. Aceste vorbe, rostite parcă din tot sufletul, mi-au amintit de un text pe care l-am scris în urmă cu mai multe luni, vara trecută mai exact, pe vremea când mă simțeam foarte rău fizic și, implicit, psihic. Îl las mai jos:
Respiră, îmi spune primul terapeut cu care m-am întâlnit, la nici o oră după cea de-a doua criză dureroasă, pe vremea când încă nu știam că am hernie de disc cervicală.
Respiră, mi-am spus eu singură, de nenumărate ori, în noaptea ce a urmat, când n-am putut închide un ochi de durere și asta în condițiile în care luasem deja analgezice clasice.
Respirați, mi-a spus medicul care m-a văzut în ziua următoare, când eram panicată și confuză, căci nu înțelegeam ce mi se întâmplă.
Respiră, mi-am spus singură atunci când, peste câteva zile, am citit interpretarea RMN-ului și am aflat diagnosticul.
Respiră, mi-a spus cel de-al doilea kinetoterapeut, atunci când încerca să mă ajute în contextul unei a treia crize dureroase.
Așa se face că, de câteva săptămâni, tot respir. Am fost dubios de calmă, pe alocuri tristă, dar în rest foarte calmă și în control atunci când a venit vorba despre gestionarea/ exprimarea emoțiilor mele, cu mici excepții. Și-am respirat. Zilnic. Adânc. Profund. Liniștit.
Am încercat și acum două nopți să respir, când, fix înainte de somn, am realizat că o altă activitate, pe care îmi propusesem să o fac cu copiii în această vară (vara anului 2024), trebuie și ea ștearsă de pe lista, din ce în ce mai mică, a lucrurilor pe care le mai pot face/am voie să le fac. Mi-a venit să plâng, dar mi-am zis să respir, să mă liniștesc și să dorm, căci somnul e prețios. Am încercat, însă n-am reușit, și m-am gândit că pur și simplu m-am saturat de asta. M-am săturat să tot respir. Nu mai vreau să respir. Să țip vreau. Tare, tare de tot. Mă rog, mi-ar plăcea și să lovesc ceva (nu neapărat pe cineva sau nu încă, deși sunt câteva fotografii, ale anumitor oameni, pe care le-aș lipi cu mare plăcere pe un sac de box), însă hernia nu-mi permite asta. Teoretic, să țip aș putea, doar că nu mi-e ușor să ajung într-un loc suficient de izolat, încât să nu-mi fie teamă că ar suna cineva direct la spitalul de nebuni dacă m-ar auzi. Așa că respir în continuare, chiar și când asta nu mă (mai) ajută să mă linistesc. Și nici măcar aici, cand scriu toate astea, într-un spatiu sigur, nu pun semnul exclamării, nici majuscule.
La câteva luni distanță, recitind aceste rânduri și gândindu-mă și la prietena mea, îmi dau seama și mai bine că respirația conștientă chiar ajută, însă, uneori, poate să nu fie suficientă sau îndemnul spre a respira poate să producă mai ales frustrare și cumva să facă mai degrabă rău. Când ai multă încărcătură emoțională înăuntru, primul, cel mai important și cel mai sănătos lucru de făcut e să o descarci (desigur, prin metode care să nu te rănească pe tine însuți sau pe altcineva). Eu obișnuiam să fac asta prin scris, în perioada în care nu am putut scrie am fost copleșită, dar, îmi dau seama, între altele, m-a ajutat mult faptul că am vorbit cu kinetoterapeutul, în timpul ședințelor. Nu a fost ca și cum aș fi mers la psihoterapie, nu am intrat în subiecte profunde, nu am plâns, nici măcar nu mi-a tremurat vocea, dar am vorbit suficient cât să nu cedez psihic și asta într-un cadru unde m-am simțit înțeleasă și acceptată și cu un om care chiar știa ce simt fizic, îmi înțelegea frica și neputința. În restul timpului, e adevărat, am respirat. Nu a fost ideal, dar a fost mai bine decât nimic, cel puțin până am ieșit din criza dureroasă. Altfel, orice metodă de descărcare e bună, în caz contrar, lucrurile pe care le simțim pe dinăuntru încep să ne consume și va fi din ce în ce mai greu. Iar lovirea unui sac de box sau un țipăt dezlănțuit în pustietate ar putea să facă adevărate minuni, atunci când sunt posibile. Căci furia sau tristețea sunt și ele emoții normale, pe care avem tot dreptul să le simțim și să le descărcăm într-un mod sănătos, care să nu-i rănească pe cei din jur. Iar dacă, din orice motive, nu se poate, să fim blânzi cu noi atunci când simțim că doar gândul la a respira profund/conștient ne exasperează. Desigur, să fim blânzi și cu cei din jur, mai ales atunci când și ei simt ceva asemănător. Pentru că uneori se poate ca pur și simplu să nu fii pregătit să respiri sau să simți că te-ai săturat să tot folosești asta ca unică și insuficient de eficientă metodă pentru a te simți mai bine. Și e în regulă să avem și astfel de gânduri sau emoții și, mai ales, e important să le acceptăm și să nu ne învinovățim pentru ele.
Sursă foto – canva.com
carrusel 