Ca și când nu aveam destule pe cap, a mai apărut ceva, iar eu nu știu prea bine ce să fac, prin urmare, scriu.

Pe scurt, avem pisică, dar nu pentru că aș fi vrut eu, din contră. După o încercare ratată (cu o pisică salvată, care acum e sănatoasă, fericită și bine îngrijită într-o altă casă), în urmă cu câțiva ani, încă nu renunțasem total la ideea de a avea animal de companie, dar în anumite condiții, nu acum, nu așa, eu nu eram încă pregătită. Copiii, la rândul lor, încă își doreau tare, dar cumva înțeleseseră și acceptaseră că nu li se va îndeplini dorința, cel puțin nu în viitorul apropiat. În așa condiții, cine și-ar fi închipuit că, într-o dimineață normală, eu voi pleca de acasă, dintr-un apartament perfect normal, locuit de o familie perfect normală, cu doi copii, și la întoarcere voi găsi o pisică? Eu sigur nu mi-aș fi imaginat, a fost un șoc pentru mine, încă nu sunt sigură că mi-am revenit complet. Faptul că pisica e super drăguță nu face lucrurile mai ușoare, din contră, le face mai grele. Pe toate planurile.

Acum, ce încerc eu să spun aici poate fi dificil de înțeles pentru unii oameni, dar adevărul e că există familii/oameni pentru care un animal de companie pur și simplu nu e potrivit. Motivele sunt diverse, dar mereu serioase. Nu toți suntem făcuți pentru a împărți casa cu un animăluț și cumva nu e nimic greșit aici, iar cei care nu pot face asta nu sunt neapărat oameni care nu iubesc animalele. Poți să iubești un animal și totuși să nu fi capabil să duci acest nivel de apropiere/conviețuire.

Ce fel de familie/oameni suntem noi? Nu m-am prins încă, tot ce știu este că n-am putut să dau pur și simplu pisica fără să-i acord o șansă. Și ei, și nouă. Aș fi putut să refuz să o primesc, asta da. Doar că, din motive prea complicate pentru a fi expuse acum, aici, nu am avut această ocazie. Tot ce pot spune este că nu mi-am dorit o pisică în acest moment al vieții mele și nu am fost de acord cu asta, m-am trezit în fața faptului împlinit, lucru care n-a fost deloc corect față de mine. Am înțeles și iertat, dar tot nu e ușor.

Cum spuneam, atitudinea mea poate fi de neînțeles pentru unii oameni, mai ales că pisicuța e foarte foarte drăguță, ca orice pui, de altfel. Ar trebui, probabil, să ai un suflet de piatră ca să nu zâmbești în prezența ei, dar, în același timp, faptul că te face să zâmbești poate să nu fie suficient. Apoi, mai e și de rasă, după cum se vede în  fotografie. O rasă foarte frumoasă și, după cum tot aflu, citind despre ea, destul de suferindă, lucru care complică și mai tare situația. Iar dacă tot am ajuns în acest punct, mi se pare important să menționez că NU am cumpărat-o. A fost donată, la pachet cu jucării și alte lucruri necesare. Și știu că toate astea ne scapă cumva de-o grijă. Fiind de rasă, fiind micuță și frumoasă și având toate cele necesare, nu cred că va fi dificil să-i găsim o familie potrivită, în caz că se dovedește că nu putem fi noi acea familie. Însă, la acest moment, orice cale am alege, va fi dureros. Din multe motive, nu simt să le enumăr acum.

Scopul acestui articol nu știu exact care e. Cred că se vrea a conține doar o prezentare pe scurt a situației, pentru a-mi deschide astfel calea pentru alte articole. E o experiență profundă pentru mine, orice s-ar întâmpla mai departe, sunt sigură că voi avea multe de învățat de aici și sunt sigură că voi simți să împărtășesc cumva cel puțin o parte din aceste lucruri. Primul și cel mai important, pe care consider că-i necesar să-l scriu chiar acum, ar fi acela că vă încurajez să NU cumpărați o pisică din rasa Scottish Fold. Sunt deosebit de frumoase, dar, din tot ce am citit până acum, în special în această dimineață, pisicuțele din această rasă sunt predispuse la o mulțime de probleme de sănătate (pentru că sunt modificate genetic, practic, se nasc bolnave), iar reproducerea lor este descurajată în multe țări, din motive evidente. Nu las link, încă sunt la început în acest domeniu, nu știu unde se găsesc cele mai de încredere informații, dar ce spun eu aici poate fi verificat la o simplă căutare pe Google.

Acestea fiind scrise, închei cu un gând bun – se pare că îi plac și ei cărțile. Da, le-a și gustat la propriu, însă pare că-i place mai mult să le citească. Ori poate vrea doar să ne convingă să o păstrăm, nu știu. 🙂