Am petrecut mai bine de 6 ore la Camera de Gardă a Spitalului Elias din București și, în ciuda timpului de așteptare uriaș, am rămas cu o impresie bună despre tot ce se petrece acolo. Faptul că nu aveam o urgență majoră – lucru care, alături de aglomerația foarte mare de care am avut „noroc”, a și determinat așteptarea – mi-a permis să observ lucrurile cu mintea mult mai limpede. Nu a fost prima mea vizită la Camera de Gardă, dar în trecut fusesem mult mai vulnerabilă și implicit subiectivă. Acum, natura problemei mele – o durere locală, ce avea să necesite o intervenție chirurgicală minoră – nu m-a împiedicat să observ tot ce se petrecea în jurul meu într-un mod, zic eu, mai obiectiv. Vă povestesc, așadar, cam ce am observat eu că fac cadrele medicale la Camera de Gardă.
Se ocupă de triajul pacienților
Primul contact la Camera de Gardă este cu o doamnă asistentă – sau cel puțin așa mi-a lăsat impresia – care poartă o discuție detaliată cu pacientul. Tot aici se realizează fișă medicală, ulterior aceasta fiind predată mai departe. În cazul meu, în cabinet mai erau încă doi angajați; nu știu dacă fix aici se stabilește care urgență e mai mare, știu însă că, da, chiar există urgențe mai mari sau mai mici, lucru dificil de asimilat atunci când te afli în postura de pacient. E clar că dacă ai ajuns la Camera de Gardă ești într-o suferință, însă asta nu înseamnă că vei fi tratat imediat, mai ales dacă există persoane care se află într-o suferință mai mare. Spre exemplu, o fractură simplă e extrem de dureroasă și necesită îngrijire rapidă, însă o fractură deschisă reprezintă o urgență mai mare. Fiecare urgență are atribuit un cod în funcție de gravitatea situației, nu se aplică regula „primul venit, primul servit”. Și oricât de revoltător ar putea părea, un alcoolic are prioritate în fața unui alt om care, deși aflat în durere, încă e conștient și se poate deplasa singur – da, a fost și un astfel de caz, iar omul a beneficiat de ajutor înaintea mea. Pentru că medicii de la Camera de Gardă au ca prim obiectiv salvarea vieților pacienților, iar viața are prioritate, indiferent de câte greșeli ai făcut anterior.
Reacționează prompt atunci când e nevoie
Noaptea pe care mi-am petrecut-o eu la Camera de Gardă a fost una foarte aglomerată. Mulți oameni, aflați într-o situație mult mai proastă ca mine, au petrecut timp îndelungat pe hol, nu mai vorbesc de aparținători. Unii i-au acuzat pe medici de nepăsare, dar mie mi s-a părut că am observat fix opusul. În două momente diferite, doi pacienți diferiți au rostit – rostit, nu strigat – „ajutor”, respectiv „mă doare”. În ambele situații, reacția cadrelor medicale a fost rapidă și eficientă.
La fel a fost și în cazul meu. Așteptarea îndelungată, pe un scaun nu neapărat confortabil, mi-a dat, pe lângă problema inițială, dureri de spate destul de intense, eu având probleme cu coloana cervicală. N-am vrut sa fac mare caz de asta, dar la un moment dat n-am mai putut și am spus ce mi se întâmplă. Am primit foarte rapid o perfuzie cu medicamente care să mă ajute. Ulterior a fost rezolvată și problema inițială. Deci, da, medicii de la Camera de Gardă recunosc rapid o urgență și, atunci când este necesar, reacția este una foarte rapidă.
Citesc dosare întregi ale unor pacienți cu probleme de sănătate multiple
Da, știu că unii dintre noi ne-am aștepta ca la Camera de Gardă să se desfășoare totul cu viteza luminii, cam cum vedem în unele filme americane, dar adevărul e că realitatea e departe de asta. Cum spuneam mai sus, nu mă îndoiesc de faptul că medicii se pot mișca foarte rapid, atunci când e nevoie de o intervenție rapidă, dar adevărul e că mulți dintre pacienți sunt persoane cu multe alte probleme de sănătate, care vin cu dosare stufoase după ei. Dosare pe care medicii trebuie să le studieze pentru a fi siguri că iau deciziile cele mai bune. Iar asta durează. La fel cum durează și să facă anamneza pacientului, atunci când pacientul e, de cele mai multe ori, confuz, rănit sau bătrân și nu poate răspunde clar și rapid la întrebări. În cazul meu, spre exemplu, totul a fost foarte rapid pe acest plan, eram, cum spuneam, cu mintea limpede. Însă tot eu am ajuns, acum mai mulți ani, tot la Elias, cu ambulanța, după ce-mi pierdusem cunoștința preț de câteva minute în urma unei anestezii în cabinetul stomatologic. Atunci a fost diferit, amintirile mi-au fost mereu în ceață, dar știu că era greu să-mi spun și propriul nume în cuvinte, să răspund la altceva era deja o provocare de nivel superior. Deci, da, medicii de la Camera de Gardă petrec destul de mult timp cu fiecare pacient în parte. Pentru că doar așa își pot face treaba bine.
În plus, am fost plăcut surprinsă că, în cazul bătrânilor sau al cazurilor mai grave, petrec timp și cu aparținătorii, explicându-le ce s-a întâmplat.
Se străduiesc să rămână respectuoși, înțelegători și umani
În cele șase ore, am putut observa pacienți, dar mai ales aparținători care i-au jignit în multiple feluri pe oamenii care lucrau acolo. Medicii au fost acuzați că sunt nepăsători sau incompetenți în mai multe sau mai puține cuvinte; au fost luați la mișto și, da, au fost jigniți mai subtil, dar și în mod grosolan; unii aparținători au izbucnit în hohote de plâns, alții au ridicat vocea, alții au țipat de-a binelea. În tot acest timp, nu am văzut vreun cadru medical care să-și piardă răbdarea. Poate am avut eu noroc, dar toți oamenii pe care i-am văzut – și am văzut mulți – s-au comportat profesionist, fără să-și piardă răbdarea, chiar dacă li se vorbea urât.
În interacțiunea normală, unii chiar au mers mai departe de atât și au fost foarte prietenoși, făcând atmosfera de spital mai puțin tensionată, lucru care, pentru o persoană ca mine, căreia îi crește pulsul instant în astfel de situații, contează enorm. În așa condiții, n-am putut să nu-mi amintesc de o experiență din urmă cu mai bine de 13 ani, când am ajuns la Camera de Gardă după niște vărsături violente și, la un moment dat, simțindu-mă mai bine, mi s-a făcut teribil de sete. N-aveam apă și am rugat o doamnă asistentă să mă ajute. A refuzat, a zis că n-are de unde, în condițiile în care eu nu mă puteam deplasa. În ciuda vărsăturilor, nu eram în pericol de deshidratare căci mi se pusese o perfuzie, însă nu cred că voi uita vreodată setea aceea. Probabil de asta m-am bucurat atât de tare acum, când am văzut că lucrurile s-au schimbat – un pacient perfect deplasabil a rugat-o pe o doamnă asistentă să-i dea puțină apă, iar doamna a reacționat rapid și a făcut-o zâmbind. Iar acesta e doar un mic exemplu bun. Au fost mai multe.
Vindecă pacienți
Când am pornit spre Camera de Gardă nu eram sigură că fac bine ce fac. De fapt, eram atât de nesigură, încât am sunat înainte la numărul găsit pe site. Mi s-a răspuns rapid, iar atunci când am spus că nu știu dacă problema mea ține de Camera de Gardă, am fost încurajată să vin la spital.
Din momentul în care, după trei ore și jumătate de așteptare, am fost în sfârșit chemată înăuntru, absolut toate cadrele medicale cu care am interacționat – și au fost multe, căci deși nu era o urgență majoră, problema mea era ușor complicată – m-au asigurat și reasigurat că am făcut bine că am venit. Desigur, m-au și ajutat. Medicii de pe Secția ORL, unde am ajuns într-un final, au fost profesioniști, rapizi și eficienți, le sunt profund recunoscătoare pentru tot ajutorul. Și mă simt recunoscătoare și față de cele două doamne doctor cu care am interacționat inițial, dar și, în mod special, față de brancardierul și doamna asistentă din salonul meu. Au fost mai mult decât drăguți, făcând experiența mult mai tolerabilă, mai ales că mie îmi e teribil de frică de ace și bisturie. Să trec printr-o astfel de experiență în mijlocul nopții și să am parte de tot acest sprijin a contat enorm.
La final, îmi amintesc ce i-am spus soțului meu în ziua următoare; i-am zis că, în ciuda timpului de așteptare – pe care nu aveai cum să nu-l înțelegi dacă erai atent la numărul ambulanțelor și la suferința celorlalți pacienți- aceasta a fost o experiență care, după o prea lungă perioadă în care am tot simțit diferit, mi-a crescut un pic încrederea în oameni și pe care mă bucur că am avut-o. Ce am trăit nu e ceva excepțional, e o normalitate și ar fi ideal să nu fie nevoie să punctăm aceste lucruri, însă nu trăim într-o lume ideală și avem nevoie să scoatem în evidență lucrurile pozitive. De aceea am vrut neapărat să scriu acest articol. E scris pe grabă și nu cuprinde totul, în detaliu, dar cuprinde esențialul – în august 2025, am avut o experiență foarte ok la Spitalul Elias din București. Da, timpul de așteptare a fost foarte mare, dar fix faptul că am petrecut atâta vreme acolo și am putut observa atât de multe lucruri crește valoarea spuselor mele. În mai bine de 6 ore, n-am observat nimic în neregulă, acesta-i lucru mare, zic eu, iar pe mine, cel puțin, mă face să mă simt mai în siguranță. Pentru că știu că, dacă voi mai avea vreodată vreo problemă, o să primesc ajutorul de care am nevoie de la niște oameni care se străduiesc să fie cea mai bună variantă a lor.
carrusel 