Mi-am adus aminte de o zi de toamnă. Doar ce începusem activitatea într-o şcoală nouă,unde m-am trezit cu o mulţime de corigenţi pe cap şi a căzut în sarcina mea să organizez examenele pentru ei. N-aveam nicio idee clară despre cum să procedez, dar am spus din start că vreau să îi văd pe elevi înainte şi să fac câteva ore de recapitulare cu ei. Dorinţa mi-a fost respectată şi am primit şi sprijin în organizarea examenului, modele de subiecte din alţi ani şi multe altele – dovadă că în unele şcoli se poate.

Atunci când m-am întâlnit cu elevii, cei mai mulţi erau destul de speriaţi şi câţiva veniseră însoţiţi de părinţi care mă aşteptau nerăbdători pe hol.

Destul de mulţi au încercat să îmi ofere diverse punguţe colorate, cu conţinut necunoscut. Aproape toţi au acceptat refuzul meu, mai puţin o mamă care efectiv m-a însoţit până în staţia de autobuz, împotriva voinţei mele, însistând într-un mod care deja devenise penibil,  să primesc cadoul. Mai grav e că, atunci când şi-a dat seama că nu are nicio şansă, l-a pus în mâinile copilului şi i-a spus să mă convingă să îl accept. Nu pot exprima în cuvinte cât de greu a fost pentru mine atunci. Ştiam că nu am nevoie şi că nu vreau să primesc acel cadou. Era mai mult decât evident că era o formă de şpagă şi asta era împotriva tuturor lucrurilor în care credeam. Privind însă în ochii copilului, s-a dat o luptă teribilă în mine şi am fost tentată să iau punga, doar ca să nu mai văd privirea aceea. Nu am luat-o şi am urcat în autobuzul salvator cu inima grea. Sunt sigură că acel copil a fost certat de mama sa pentru că nu a reuşit să mă convingă. La fel de sigură sunt şi că nu i-aş fi făcut niciun bine, pe termen lung, dacă acceptam. N-aveam însă replici pregătite pentru o astfel de situaţie care, pur şi simplu, m-a luat prin surprindere. N-am ştiu cum să-i explic lui de ce nu e în regulă să ofere mită şi că faptul că eu refuz nu înseamnă că am ceva personal cu el, cum cred că a crezut în acel moment. Atunci, acel copil a suferit pentru că eu nu am vrut să îi accept cadoul pe care mi-l oferea cu scopul evident de  a îl ajuta să promoveze examenul de corigenţă. Dar suferinţa lui s-a datorat exclusiv atitudinii părintelui, care nu doar că a încercat să mituiască un profesor, a implicat şi un minor în acest proces, punând presiune asupra acestuia pentru a îşi duce sarcina la îndeplinire. Sunt destul de sigură că aşa ceva este ilegal.

Întâmplarea ne arată de fapt că mama nu ştia nimic despre şcoală şi importanţa ei – nici nu e de mirare că acel copil nu învăţa – şi credea că notele se dau pe cadouri, sau bani. Mai mult, nu avea nici cea mai mică urmă de încredere în copilul ei, care chiar a promovat examenul de corigenţă şi, ulterior, s-a menţinut la materia mea la un nivel de 5-6. De respect pentru mine nici nu mai vorbesc.

Dincolo de asta, n-am reuşit să îmi menţin poziţia până la capăt şi, ulterior acestei întâmplări, dar tot in acelaşi context, am primit de la un alt băiat un trandafir roşu în ghiveci. Mi l-a oferit în faţa colegilor lui şi n-am fost suficient de puternică pentru a îl refuza. Plus că era ceva limpede în privirea lui, total diferit de celălalt, care mă implora din ochi să iau cadoul, ca să scape.

Tot cu un sentiment de tristeţe am rămas însă, pentru că nu mi s-a părut deloc ok că acei copii erau învăţaţi că trebuie să ofere ceva profesorului înainte unui examen, ca să obţină nota de trecere. Nu are sens să ne ascundem după deget, e clar că aşa era, iar eu am contribuit la asta acceptând floarea.

La rândul meu, am trecut prin câteva experienţe în care m-am aflat de partea cealaltă a baricadei, când, dintr-o gândire la fel de greşită,  credeam că e necesar ca eu să ofer. N-au fost însă prea productive, pentru simplu motiv că eu nu ştiu să dau şpagă, mai ales când sunt într-o situaţie dificilă, mă simt vulnerabilă şi nu prea mai pot să îmi stăpânesc emoţiile.  Îmi amintesc însă o întâmplare când, bolnavă fiind, după ce o asistentă a ţipat la mine, pe nedrept, până am izbucnit în plâns, am scos din buzunar 50 de lei pe care am încercat, destul de stângaci, să îi îndes în buzunarul ei, în timp ce mă aflam pe un hol plin de studenţi în practică şi pacienţi. Asistenta m-a mângâiat pe umăr  şi şi-a cerut scuze, refuzând, bineînţeles banii. Peste vreo zece minte însă, m-a chemat într-un cabinet închis, pe motiv că vrea să îmi dea un medicament. Presupun că ghiciţi de ce m-a chemat de fapt.

Altfel, de mai mulţi ani am ales clinicile private, oricât de mare a fost gaura lăsată în bugetul meu, tocmai din acest motiv. Totuşi, ultima experienţă dintr-un spital de stat mi-a arătat că nu e chiar aşa şi nu toţi oamenii se vând pe bani şi cadouri scumpe.  Am fost atât de recunoascătoare medicului de acolo, că în ultima zi în care am mers la control, am simţit nevoia să îi fac un cadou. Sau poate am vrut o ultimă dovadă că nu trăiesc un vis şi aşa ceva chiar chiar e real, iar oamenii ştiu să se comporte frumos şi fără o stimulare financiară. Astfel că, împreună cu cei doi copii, o coală de hârtie şi o cutie de acuarele, am făcut pentru doamna doctor o felicitare, pe care eu am scris câteva cuvinte. Presupun că e destul de evident că nu era deloc cea mai frumoasă felicitare – deşi frumosul e relativ – având în vedere că la crearea ei a participat şi Maria care avea mai puţin de doi ani. Bucuria doamnei doctor a fost însă foarte mare şi sinceră. Părea ireal, dar era real totul. Pentru că se poate altfel şi sunt convinsă că plicul cu bani ar fi fost cu adevărat o lipsă de respect pentru acea doamnă.

Oricât de mult ne-am victimiza şi i-am vorbi de rău pe toţi medicii şi profesorii care cer/acceptă şpagă, într-un final, vina pentru acest sistem bolnav e a celor care oferă şpaga. Pentru că oricât de mult ar cere unii, cu forţa nu pot să ne ia banii din portofel. Atunci când un om chiar cere bani, indiferent că o face subtil sau direct, cel mai bun lucru pe care îl putem face e o reclamaţie. Atunci când un om nu cere şpagă, ba chiar specifică foarte clar că nu vrea, cel mai bun lucru pe care îl putem face e să ne oprim. Oferindu-i,  îl jignim într-un mod destul de urât. Dacă vrem cu adevărat să- i mulţumim, putem găsi soluţii mai simple, care să-l bucure cu adevărat, şi pe el şi pe noi.

Dacă în alte probleme cred în responsabilitatea comună, în aceasta cred că responsabilitatea e 100% a celor care oferă plicul sau cadoul. Ei şi doar ei sunt cei care întreţin un astfel de obicei urât, care, nu întâmplător, e şi ilegal.

În încheiere, mai vreau să spun că am zilele astea o problemă care ar putea fi rezolvată cu bani. Bani ascunşi într-un plic, aşezat strategic lângă o cutie de bomboane sau o pungă de cafea, eventual însoţit şi de un buchet de flori. Zic „ar putea” pentru că nu sunt sigură, dar sunt şanse foarte mari –  cam 90%  – să fie astfel.

Trist e că o singură persoană mi-a zis să nu fac asta; să nu dau banii. Altfel, am primit în jurul meu doar îndemnuri foarte clare că acesta e drumul de ales. Asta e ţara care trăiesc. Trebuie să o accept, sau să o las.

Ei bine, n-am niciun plan în legătură cu o viitoare plecarea afară si,  deşi sunt destul de demoralizată în ultimul timp, refuz să cred că asta e ţara în care trăiesc. Posibil să fie distractiv acest final de articol pentru o anumită categorie de oameni. Mă încăpăţânez însă să cred în existenţa celorlalţi. I-am cunoscut pe unii dintre ei, nu sunt vreo fantasmă a mea. Vreau să cred că în ţara asta poţi beneficia de drepturile pe care le ai şi fără să oferi un plic cu bani. Aleg, în acest moment, calea cea grea.

Am văzut săptămâna trecută acest reportaj. Le mulţumesc celor care l-au făcut.  De fiecare dată când am rămas fără argumente, am apelat la citate de aici şi asta m-a ajutat să rămân fermă.

Photo by Joanna Kosinska on Unsplash