Una din lecţiile de istorie care mi-a atras atenţia în mod deosebit, încă de pe vremea când această disciplină nu însemna nimic pentru mine, a fost aceea despre modul în care erau educaţi sparatanii şi atenienii, în antichitate. Primii erau chinuiţi în mod deliberat, pe principiul că trebuie să facă faţă greutăţilor şi să fie mereu pregătiţi pentru război, în timp ce la ceilalţi se punea mai mult accent pe dragoste şi cultură.

De asta mi-am amintit, gândindu-mă din nou la grădiniţă, deşi ar trebui să mă detaşez de treaba asta, mai ales că, cel puţin pe termen scurt, eu am scăpat. Totuşi, fac cum fac şi mă afund şi mai tare. Dacă înainte eram membră pe două grupuri de Facebook, unde doar urmăream ocazional postările, acum m-am înscris pe încă vreo patru.  Ca să-mi fac viaţa mai grea, bineînţeles, că nu-mi ajung ale mele.

Prin urmare, dacă tot nu mai am timp de aproape nimic toată ziua, iar seara, cu foarte mici excepţii, când reuşesc într-un final să mă întind pe canapea, nimic nu mă mai poate convinge să mă ridic, navigarea fără vreun scop anume pe Facebook a devenit rutină. Şi cum Facebook îţi dă ceea ce cauţi, chiar şi atunci când nu cauţi, citesc zilnic zeci de postări cu poveşti de groază despre grădiniţă. Mai exact, în legătură cu adaptarea la grădiniţă, care nu ar fi şi nu ar trebui să fie o problemă, dacă ar fi abordată corect.

În prea multe grădiniţe, părintele n-are voie să zăbovească niciun minut şi cel mic este lăsat în urlete acolo, urlete care, de prea multe ori nu sunt gestionate corect de personalul grădiniţei. Ba chiar, asta se întâmplă şi la creşă, deci în cazul copiilor mai mici de trei ani, unde spre deosebire de grădiniţe, care au dreptul să-şi facă propriile reguli, după preferinţe, există o lege care permite o perioadă de adaptare treptată de 15 zile. Totuşi, părinţii, ameninţaţi uneori cu faptul că nu va mai fi primit copilul şi speriaţi că şi-ar putea pierde locul de muncă dacă nu mai au unde să-l lase pe cel mic, înghit în sec şi acceptă regulile absurde, lăsându-se călcaţi în picioare, deşi au drepturi.

Veşnica poveste este aceea că plânsul e normal şi cu cât părintele este mai prezent, cu atât durează mai mult adaptarea. Ciudat este că de partea cealaltă vin toţi ceilalţi care au încercat adaptarea blândă  şi spun că nu-i aşa, din contră. E mult mai sănătos şi pentru părinte şi pentru copil şi, culmea, de fapt e mai uşor şi pentru cadrele didactice să managerize situaţia, dacă copilul nu e smuls cu brutalitate din braţele părintelui.

Totuşi, din motive pe care eu nu le înţeleg, părinţi sunt încurajaţi să plece pe ascuns, să nu-i vadă copilul – ca şi cum copilul acela ar fi chiar atât de prost să nu-şi dea seama apoi că mama a plecat – iar copiii sunt lăsaţi să plângă ore în şir, sau ameninţaţi şi/sau mituiţi cu dulciuri ca să se oprească din plâns. Ferească Dumnezeu să stea cineva de vorbă cu ei, să le accepte durerea şi plânsul.

Şi ca şi cum asta n-ar fi suficient, după aproape două săptămâni de chin, când părintele spera că poate greul a trecut, sau mai e doar puţin – că doar se spune mereu că adaptarea, fie ea blândă sau brutală, durează 2-3 săptămâni – află că de fapt educatoarea aceea, cu care, de bine de rău, copilul s-a obişnuit un pic, era acolo doar provizoriu şi o să vină o alta în loc. Dar de ce să anunţe cineva aşa ceva la început? Doar nu e ca şi cum copiii aceia înţeleg ceva, nu? Doar nu contează pentru ei că de mâine, în locul străinei de acum două săptămâni pe mâna căreia mama şi tata i-au abandonat – pentru că da, copilul percepe asta ca pe un abandon – va veni o altă străină, cu alte obiceiuri şi reguli. E total neimportant ce simte copilul. În legătură cu adaptarea şi cu orice altceva, cum e, de exemplu somnul de prânz, când, sub diferite pretexte copiii sunt obligaţi să doarmă. Da, aţi citit bine şi deşi pare greu de crezut, la fel ca şi oamenii mari, atât copiii, cât şi bebeluşii, dorm atunci când le e somn şi nu dorm atunci când nu le e somn. Fiecare are propriul său ritm şi unii copii chiar nu dorm la prânz, dar sunt obligaţi să stea întinşi în pat, nemişcaţi. Imaginaţi-vă cum e asta. Cum v-aţi simţi voi dacă acum cineva v-ar constrânge să vă întindeţi într-un pat şi să n-aveţi voie să mergeţi nici la baie sau să vă mişcaţi în vreun fel?  Asta se întâmplă la noi în ţară, pe motiv că nu e spaţiu şi e o singură sală şi pentru dormit şi pentru joacă, prin urmare, cei care nu dorm îi deranjează pe ceilalţi la somn, deci trebuie să stea şi ei liniştiţi.

Numai că, aşa cum spuneam, acesta e doar un pretext, pentru că soluţii se găsesc mereu. Chiar zilele trecute, cineva povestea că într-o grădiniţă fără săli speciale pentru somn, educatoarele unesc grupele la prânz şi toţi copiii care dorm, dorm într-una din săli, supravegheaţi de una dintre ele, în timp ce celelalte două doamne fac activităţi cu restul copiilor. Îmi pare rău că nu mai regăsesc postarea, ca să o preiau cu ghilimele.

Ideea e că e nevoie să ne dorim să fim mai buni şi să căutăm soluţii. Soluţii blânde se găsesc mereu.

Altfel, dacă mergem pe ideea că trebuie să-i învăţăm greul de mici, ca să-i antrenăm pentru viaţă, ar trebui poate să căutăm informaţii despre Sparta, astăzi. Mai există ea oare şi, mai ales, poate cineva – mă refer la persoane care n-au cunoştinţe de specialitate – să răspundă la o astfel de întrebare fără să caute pe net?  Atena e clar că există şi există de-atunci ,rezistând în ciuda tuturor greutăţilor, deşi copiii ei n-au fost antrenaţi în primul rând pentru luptă. Oare de ce? Ca să aflăm ar trebui, poate, să deschidem o carte de istorie. Apoi, să ne gândim bine la ce ne dorim de fapt pentru copiii noştri.

Notă!Ca de obicei, precizez că nu generalizez în vreun fel. Aşa cum se observă în articol, am spus că în unele dintre grădiniţe se practică astfel de lucruri. Deci nu în toate.

https://pixabay.com/ro/bun%C4%83tatea-athena-europa-atena-2258249/