– Te iubesc, îmi spune băiețelul de patru ani, în timp ce se cațără cu totul în brațele mele și mă mângâie ușor cu mânuțele mici.

– Mami iată  (supărată)? zice fetița de doi ani.

– Da, zic eu, sunt puțin supărată.

– Pânge mami?

– Da, plâng puțin.

– Si eu besc  (iubesc).

Apoi, s-a urcat și ea pe mine și mi-a șters lacrimile cu mânuțele ei și mai mici. Și m-au ținut amândoi în brațe, m-au mângâiat și m-au pupat. Cât am avut eu nevoie și până am zâmbit din nou.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Presupun ca ar trebui sa fiu fericită și sunt. Dar parcă doare și mai tare când cei care îți oblojesc rănile sunt doi copii atât de mici.