Atenție! Articolul de mai jos este unul trist.

Mintea nu e mereu cel mai bun aliat al nostru. Mintea are limite. Memoria are limite. Uităm. Uităm locuri, oameni, întâmplări. Uneori ne bucurăm că am uitat, alteori uitarea doare pentru că vrem să ne amintim. Aici intervine sufletul. Sufletul nu uită. Niciodată. Imaginile se șterg din mintea noastră, dar impactul pe care l-au avut asupra noastră nu se șterge niciodată, fie că-i ceva bun sau rău.

Pe mintea mea sunt furioasă de două zile, azi mai mult decat oricând. Pentru că azi sunt acasă, m-am întors din vacanță și toate emoțiile reprimate, pentru a nu strica bucuria copiilor, mă copleșesc. Imagini peste imagini se derulează în mintea mea. Văd totul cu ochii minții, dar pentru că prea mult timp a trecut, imaginile sunt în ceață. Aș vrea atât de tare să șterg ceața, la fel cum ștergi un geam murdar, dar nu pot. Nu reușesc. Din păcate, nu pot șterge anii care s-au depus peste ele.

Din fericire, sufletul nu a uitat. Zâmbesc în suflet și de-adevăratelea atunci când văd totul în mintea mea. Simt, cu totul, bucuria pe care o simțeam atunci când eram copil. Dar e amară. E amară pentru că praful timpului s-a depus peste ea, dar, mai ales, pentru că nu are un final care să ofere împăcare.

Aveam un unchi. Cu mătușa mea, sora tatălui meu, am petrecut mult timp atunci când eram mică, iar copilăria mea a fost mai frumoasă datorită ei și datorită soțului ei, unchiul meu. Despre el e azi. Despre faptul că în absolut toate amintirile mele, chiar și așa în ceață, îl văd cu zâmbetul pe buze, dar și despre faptul că mă văd pe mine cu zâmbetul pe buze. Era un om care mă făcea să râd tare și râsul e tare prețios, mai ales pentru un copil. Mai ales pentru copilul care am fost eu. Era un om care ne-a vizitat de multe ori și în casa căruia am fost de multe ori. Era, pentru mine, un om bun a cărui amintire mereu m-a făcut să zâmbesc. Era și nu mai e…

Moartea face parte din viață. Am învățat asta. Accept asta. Durerea face parte din viață. E normal să ne doară atunci când oameni dragi nu mai sunt. E normal să plângem. Durerea e normală, dar sunt mai multe tipuri de durere. Există și o durere care nu-i firească; o durere care n-ar trebui să fie. Niciodată.

Durerea pe care o simți atunci când viața unui om e tăiată, ca și când ar fi doar o bucată oarecare de ață, înainte de vreme, e diferită. Durerea asta nu poate aduce împăcare. Cred că atunci când un om moare e bine să ne amintim de tot ce-a fost frumos, să ne hrănim cu amintirile, dar cum faci asta când nu vorbim de cursul firesc al vieții și al morții? Cum te împaci cu faptul că alți oameni omoară oameni? Cum te împaci cu asta, atunci când se întâmplă atât de aproape de sufletul tău? Cum mai trăiești liniștit, atunci când știi că întâmplări despre care citești, într-un articol sau altul, sunt acum despre oameni pe care-i cunoști și care ți-au fost tare dragi? Nu știu, dar, din păcate, va trebui să aflu. Pentru că viața nu ne dă prea multe opțiuni. Mereu trebuie să mergem mai departe dacă vrem să ținem pasul cu ea.

Azi nu știu ce să fac cu durerea mea. Pot doar să o las să fie și să fiu alături cu sufletul de oameni care, știu, suferă mult mai tare ca mine, care-s departe. Pentru că o parte din sufletul meu e adăpostită de acest blog, am simțit nevoia să scriu, să public acest articol. Durerea e tot aici, dar e mai bine când scriu și încerc să mă leg de amintirile frumoase. Aș vrea să rămân cu ele. Aș fi vrut să fie o poveste cu un final care să aducă, după tristețe, împăcare. Faptul că nu e așa doare tare, dar, îmi dau seama, prezentul nu schimbă trecutul frumos. Finalul urât nu schimbă faptul că, în urmă cu mulți ani, copil fiind, am avut un unchi care mi-a făcut copilăria mai frumoasă și care mă făcea să zâmbesc. Nimic nu poate șterge asta din sufletul meu. Niciodată, oricât de mulți ani ar trece și oricât de multe lucruri urâte s-ar întâmpla. Chiar dacă acum trebuie să îmi iau rămas bun și fac asta cu un nod dureros în gât și-un gust amar în gură, amintirile frumoase vor rămâne și ele cu mine, în suflet. Știu asta.

Iar în cazul în care ați citit acest articol într-o perioadă dureroasă pentru voi, îmi pare rău. Pot doar să vă recomand să căutați sprijin și să găsiți o modalitate de a vă descărca. Un prieten, scrisul sau alte gesturi simbolice… Ele nu opresc durerea dar o pot face să fie mai ușor de dus.

Sursă foto – Anugrah Lohiya pe Pexels.com