Îmi plac cadourile. Acesta nu e un secret. Îmi place să primesc și, în egală măsură, îmi place să dăruiesc. Nu-i de mirare că i-am învățat și pe copii la fel. Bine, nu cred că există copil căruia sa nu-i placă să primească un cadou, dar sunt tare mândră de faptul că le place și să dăruiască. De fiecare dată, cum aud de o sărbătoare, se duc să meșterească felicitări. Felicitări pentru că acestea sunt destul de simplu de făcut și se descurcă fără ajutor. Rezultatul e prețios, dar, nu vă imaginați că e și spectaculos. Am dulapul plin de felicitări. Știu că din cele mai multe nu voi mai înțelege nimic sau aproape nimic peste câțiva ani. Nici ei nu vor înțelege. Pentru că erau tare mici atunci când le-au făcut. Rămâne, totuși, faptul că au fost create și dăruite din suflet.

De obicei, copiii nu mă uimesc cu cadourile lor. De obicei știu exact ce voi primi și am reacții mai degrabă regizate. Știu, nu-i frumos că spun asta, dar comportamentul copiilor e de multe ori previzibil. Mă bucur sincer, normal, dar exagerez puțin atunci când mă arăt surprinsă de un anumit cadou.

Lucrurile au stat diferit atunci când Tudor a făcut prima felicitare cu cod secret ( poveste lungă, poate o scriu cândva). Am fost tare mândră de el, era ceva complex, o etapă nouă pentru el, dovada că a mai crescut. Felicitarea nu era pentru mine, am primit și eu una ulterior. M-am bucurat tare și o păstrez cu mare grijă.

Azi, însă, am primit un nou cadou deosebit. Unul care m-a impresionat tare, atât de tare încât trebuie să și scriu despre asta. L-am primit de la Maria, fetița mea cea mică.

Totul a început aseară când, uitându-se în calendar, Maria a realizat că azi e ziua noastră. După ce mi-a reamintit cât de tare își dorește o anumită floare, fetița s-a retras în noua cameră unde, mai nou, are parte de intimitate și poate face ce dorește fără să fie privită. Nu am deranjat-o, eram sigură că îmi va face o felicitare și știam că vrea să fie surpriză. A ieșit o dată de acolo și m-a întrebat cum o chema pe păpușă mea. Le povestisem eu, în trecut, că n-aveam prea multe jucării atunci când eram copil, dar îmi era tare dragă o păpușă. M-au întrebat ce s-a întâmplat cu ea. Din păcate, nu-mi amintesc când și cum a dispărut. Cert e că le-a plăcut povestea, dar Maria uitase numele.

I-am răspuns Mariei fără să-i acord prea mare atenție. Mi-a trecut prin minte că poate îmi va face o felicitare pe care va desena o păpușă, dar n-am rămas prea mult cu acest gând, mai ales că fix în acel moment eram prinsă cu o altă activitate. Apoi am uitat. Până în dimineața acestei zile, când totul a căpătat sens.

Nerăbdătoare, fetița cea mica a venit cu cadoul la mine. Am primit o bufniță făcută dintr-o tub de hârtie igienică. A învățat cum să o facă la un atelier de la Muzeul Antipa. Acolo au avut deja materialele pregătite. Acasă și le-a pregătit singură. M-a uimit, nu mă așteptam, dar cel mai tare m-a uimit plicul. Un plic cu o scrisoare pentru mine. O scrisoare de la păpușa mea.

Pentru ca totul să aibă sens și pentru voi, vă spun că avem o anumită carte în bibliotecă. Se numește Franz, Dora, Fetița și Păpușa, iar eu am scris despre ea în urmă cu mai mult timp. Acum, cu ocazia amenajării camerei copiilor, am făcut și curățenie în toată casa, inclusiv în bibliotecă. Am redescoperit mai multe cărți frumoase, iar pe aceasta am citit-o înainte să plecăm în vacanță. În carte, inspirată dintr-o poveste adevărată, Franz Kafka întâlnește o fetiță supărată pentru că și-a pierdut păpușa. Impresionat, el îi scrie fetiței mai multe scrisori din partea păpușii, îndulcindu-i tristețea. Ceva asemănător a făcut și Maria mea, scriindu-mi o scrisoare tare interesantă și emoționantă, din partea păpușii care mi-a fost cea mai dragă jucărie atunci când eram copil. M-a uimit gestul și m-a uimit și impresionat până la lacrimi conținutul scrisorii. Pe acesta nu-l public, las doar o poză din mica noastră vacanță. 🙂

P.S. – O zi minunată tuturor celor care își sărbătoresc azi ziua numelui!