Atunci când copiii mei mă întreabă dacă există zâne sau vreun alt personaj din poveștile pe care le cititm împreună, nu le spun niciodată „nu”. Nici „da” nu le spun, dar am grijă să nu tai din rădăcini magia pentru că nu mi se pare corect, dar și pentru că, într-un fel, chiar și eu cred că magia există, prin puterea pe care o are mintea noastră, dar și prin bunătatea fiecăruia dintre noi, precum și a celor din jur. Îmi dau seama că au înțeles ce vreau să spun în zile cum e aceea în care Maria, supărată pe Tudor, i-a spus acestuia, în timp ce el se juca cu un dinozaur, personificându-l, că dinozaurul lui nu e adevărat. Băiețelul i-a răspuns simplu – E adevărat pentru mine! Atât. Pentru că asta e suficient. Dacă ceva e adevărat pentru noi, e suficient, iar treaba asta e valabilă și pentru lucrurile bune și pentru cele rele pentru că mintea noastră are o putere uriașă.

Îmi mai dau seama că e bine cum fac în zile cum sunt acelea în care citim povești adevărate; povești la fel de pline de magie ca orice altă poveste,dar cu personaje care s-au născut și au trăit cu adevărat în lumea noastră, fără ca nimeni să poată contesta asta. Îmi dau seama că e bine cum fac în zile în care citim povești precum Franz, Dora, Fetița și Păpușa; povești care s-au întâmplat și cineva a văzut magia din ele și s-a gândit să le aștearnă pe hârtie pentru a o arăta tuturor oamenilor. Sunt multe astfel de povești. Dacă am privi cu atenție, am putea observa că fiecare dintre noi trăim una.

Această carte, despre care scriu azi, cuprinde o întâmplare cu care, unii dintre noi, ne-am întâlnit chiar pe Facebook. Eu știu sigur că am văzut-o și acolo. Întâmplarea e despre Franz Kafka de care, la fel, mulți am auzit. El întâlnește, în parc, o fetiță supărată pentru că și-a pierdut păpușa. Impresionat de durerea ei, marele scriitor o ajută într-un mod aparte. Îi spune că păpușa a plecat într-o călătorie și, pentru a dovedi adevărul spuselor sale, în ziua următoare îi aduce fetiței o scrisoare din partea acesteia; scrisoare care, desigur, era scrisă de el. Povestea continuă într-un mod foarte frumos, păpușa continuând să îi scrie fetiței vreme îndelungată, iar aceasta, după cum spuneam, este o poveste adevărată.

Îmi place mult cartea pentru că mi se pare că scoate în evidență frumusețea vieții, dar și puterea uriașă pe care noi, oamenii, o avem. Da, nici fetița, nici Franz nu au puterea de a face păpușa dispărută să apară. Nu se schimbă faptele și nici nu dispare durerea fetiței care și-a pierdut jucăria preferată. Totuși, prin schimbarea perspectivei, durerea e îndulcită, iar păpușa continuă să fie alături de fetiță, chiar dacă fetița nu o mai poate atinge.

Îmi mai place cartea și pentru că iubesc strălucirea care apare în ochii copiilor mei atunci când le spun că personajele chiar au trăit în lumea noastră și povestea e adevărată cu totul. Îmi pare că ei înțeleg asta ca pe un semn că magia există și, de asemenea, înțeleg și ce face posibilă aceasta magie. E o lecție prețioasă și mă bucur că ei o pot învața.

Cartea se găsește în multe librării mari și pe site-ul editurii Cartea Copiilor, alături de multe alte cărți frumoase, inclusiv cărțile Juliei Donaldson despre care am scris aici.

Sursa foto – arhivă personală