Ziua în care m-a lovit o mașină nu a fost vineri. Din fericire, vineri a fost ziua în care NU m-a lovit o mașină. Pentru că am avut un strop de noroc și reflexe bune. Cu copiii eram și voi scrie și despre asta mai jos, dar mai întâi e despre amintiri; despre o altă zi, care nu știu dacă era tot vineri și nici nu contează. Ce contează e că a fost ziua în care am traversat strada printr-un loc pe unde nu era permisă traversarea. Eram adolescentă și mă grăbeam – NU pentru că aș fi avut vreo urgență, nu am vreo scuză în situația asta. Cert e că, dacă mergeam până la trecerea de pietoni, pierdeam minute bune. Așa că am decis să-mi risc viața. Fără să fiu conștientă de asta, desigur, și, tot așa, probabil că nu era nici prima dată. Dar – din păcate – aproape toți am făcut-o la un moment dat, nu? Nu-mi plac generalizările, dar să ridice mâna toți oamenii care nu au traversat nici măcar o dată astfel. În sufletul meu vreau să cred că există oameni care ridică mâna. Oameni mari. Altfel, dintre oamenii mici, copiii mei sigur ar ridica mâna, căci ei chiar au traversat mereu doar prin locurile special semnalizate. Cu toate astea, vineri era cât pe-aci să fie loviți, alături de mine. Deși, chiar și atunci, am respectat regulile.

Din fericire, când eram adolescentă nu am pățit nimic grav. Doar câteva vânătăi care nu au necesitat îngrijire medicală. Mașina care m-a lovit nu avea viteză mare, iar eu, așa cum spuneam, am reflexe foarte bune și se pare că reacționez tare bine în astfel de situații. Am văzut mașina venind și, chiar dacă au trecut ani, o văd și azi, în mintea mea, cum se îndreaptă spre mine. Nu am înghețat. Am fugit, iar șoferul a frânat si el. M-a lovit ușor în picior și, tot ușor, în urma impactului, am fost aruncată pe trotuar. M-am ridicat instant. Eram și speriată de consecințele faptei mele și asta îmi dădea puteri. Șoferul a oprit, a coborât din mașină și a vorbit cu mine. I-am spus că sunt bine. Părea un om de treabă, era speriat, mi-a vorbit foarte frumos, dorind să se asigure că nu sunt grav rănită, chiar dacă vina fusese doar a mea. Am plecat, deși omul nu părea convins că e ok să plec. Altă greșeală. În astfel de situații ar fi bine să fim evaluați de un medic, dar îmi era prea frică de eventualele consecințe. Știam că fusese vina mea. Din fericire, am fost norocoasă. Cum spuneam, m-am ales doar cu câteva vânătăi. Au trecut în scurt timp.

Întâmplarea m-a marcat și mult timp am tresarit chiar și doar la sunetele produse de mașini. Asta a făcut ca din acel moment să fiu mult mai atentă și să nu mai greșesc atât de ușor Aș vrea să spun și că n-am mai traversat niciodată prin locuri nepermise, dar aș minți. Au mai fost astfel de momente, de-a lungul vieții mele. Puține, dar au fost. Diferite, pentru că eram mult mai atentă și mult mai conștientă de pericol și am făcut-o doar în cazuri mai serioase. Totuși, azi știu că nici măcar atunci nu a meritat. Dacă le pun în balanță, chiar și pe toate, împreună, viața mea e mult mai valoroasă decât orice alta urgență aș fi avut. Prin urmare, din nou, n-am nici o scuză.

Lucrurile s-au schimbat radical atunci când am devenit mamă. Întotdeauna am traversat cu copiii doar pe unde aveam voie să traversez, excepție făcând doar momentele în care aceste locuri nu existau. Apoi, am făcut asta și când eram singură. Mi se părea că îi trădez cumva dacă, atunci când sunt fără ei, fac diferit. Plus că riscam să îi las fără mamă și nu voiam așa ceva. Astfel că am respectat regulie chiar și când mă grăbeam pentru a ajunge chiar la ei. Și chiar și atunci când era strada super liberă și lumina roșie a semaforului părea că nu se va face verde niciodată. Am fost, însă, uimită să văd cât de multi alți oameni trec pe roșu. Culmea, în intersecțiile mari și aglomerate. Vara asta m-am plimbat mai mult prin centrul Bucureștiului și am putut observa, cu uimire, acest fenomen. Am rezistat eroic. Chiar și atunci când grupuri întregi au traversat și eu am rămas singura care aștepta. E drept că a fost cât pe-aci să cad pradă spiritului de turmă de vreo două ori, când mai mulți oameni porneau în același timp. Din fericire, am văzut la timp că era, de fapt, roșu și m-am oprit. Am așteptat în continuare, chiar dacă timpul tot trecea. Pentru că viața e mai importantă decât timpul care trece.

La fel a fost și vineri. Eram într-o intersecție mare din București. Era un sens giratoriu, urma să traversez o străduță mică, pe care mașinile circulau într-un singur sens. Semaforul era roșu și părea că roșul ăla nu se mai termină. Nici nu trecea vreo mașină atunci. Tentația e mare în astfel de situații, dar nu am luat vreo clipă în calcul traversarea pe roșu. Ca de obicei, am rezistat. Copiii erau cu mine, îi țineam de mână și n-au protestat în vreun fel. Ei știu că așteptăm mereu la semafor. Nu contează cât de mult durează, dacă plouă, ninge sau e soare arzător, dacă ne grăbim sau nu. Nu, nu contează, mereu așteptăm.

Așa cum se întâmplă uneori în astfel de situații, până la urmă mi-am luat ochii de la semafor. Eram însoțită de sora mea și de nepoțica mea. La un moment dat, sora mea a zis că s-a făcut verde. M-am uitat spre semafor. Am văzut clar că era verde. Ne-am angajat în traversare. Sora și nepoțica mea erau, cred, cu doi pași în spate, noi eram primii. Îi țineam de mână pe copii, dar nu eram toți în aceeași linie. Tudor era foarte puțin în spatele meu, Maria era foarte puțin în fața mea. Și atunci a venit mașina. În viteză. Mare.

De data asta, șoferul nu a frânat. De data asta, au fost doar reflexele mele. M-am dat în spate, am tras-o tare pe Maria și asta a contat. Nu pot rememora extrem de clar momentul, dar nu simt că l-am tras la fel de tare pe Tudor. El s-a dat în spate, în același timp cu mine. Maria a fost mult mai aproape decât noi doi. Pe ea am simțit-o cel mai tare în pericol și tot ea s-a speriat cel mai tare. Nu pot descrie exact, în cuvinte, situația, dar a fost ceva extrem. Din adolescență și până acum mi s-a mai întâmplat să fie „cât pe-aci” să fiu lovită de o mașină, inclusiv cu copiii, dar acest „cât pe-aci” capătă altă semnificație atunci când vorbim de milimetri și fracțiuni de secundă. Ce s-a întâmplat vineri a fost foarte grav. Ulterior, m-am tot gândit la ce s-ar fi întâmplat dacă nu-mi luăm ochii de la semafor, caz în care am fi traversat puțin mai devreme, imediat cum se făcea verde. Răspunsul nu mi-a plăcut. Sunt sigură că ne-ar fi lovit. Pe toți trei.

O vreme cred că am fost în stare de șoc. Am traversat mecanic, după ce m-am asigurat bine, dar la următoarea stradă eu stăteam pe loc, chiar dacă era verde. Până la urmă, am trecut și de asta și-am văzut o bancă. M-am așezat pe ea și i-am luat în brate pe copii, pe Maria mai strâns. Pentru că pe ea am simțit-o în cel mai mare pericol din viața ei mică. Mi-am dat seama că tremuram. Eram toți speriați, dar Maria era tare speriată.

Am stat un pic să ne liniștim. Apoi am respirat adânc și ne-am continuat ziua, căci n-ar fi fost corect față de nimeni să ne oprim. Mergeam la Therme și, chiar dacă gândul se tot întorcea pe trecerea de pietoni, sufletul îmi era strâns și copiii speriați, am zis că nu vom lăsa asta să ne strice ziua. Maria tot repeta – Mami, mami, era să mă calce! Aproape m-a călcat! Eu îi spuneam că e în siguranță în acel moment, că nu a lovit-o. Aveam dreptate, fetița e ok acum, dar eu încă sunt speriată. Pentru că, din nou, nu mă simt în siguranță. Copiii mei au făcut totul corect. Ei, în mod special, încă n-au apucat să greșească din acest punct de vedere. Și, totuși, un om inconștient era să îi lovească și cine știe la ce ar fi condus asta.

Inconștientă am fost și eu în adolescență. Aș fi putut să-i distrug viața acelui om, chiar dacă, legal, era doar vina mea. Și pe a mea, desigur, dar el n-avea nicio vină. La fel cum nici copiii mei nu au.

Cu această ocazie, copiii mei au înțeles mai bine ca niciodată de ce e important să fim foarte atenți în trafic și să respectăm regulile. Pentru asta, mă bucur. Lecția în sine mi se pare prețioasă, chiar dacă mi-aș fi dorit să nu fie și chiar dacă nu era necesară. Totuși, e prețioasă, dar, undeva în mintea me, între furie și neputință, a apărut o întrebare. Ce sens mai are să respectăm noi toate regulile dacă apoi apare un nebun care poate distruge totul într-o fracțiune de secundă? Din fericire, m-am oprit din a gândi astfel, pentru că am găsit răspunsul. Are sens. Dacă oamenii nu ar respecta deloc regulile de circulație, ar fi mult mai multe accidente. Dacă noi nu am fi respectat regulile de circulație, nici nu știu dacă am mai fi fost în viață acum. Prin urmare, da, are sens să respectăm regulile de circulație, indiferent de ce fac ceilalți participanți la trafic. Și indiferent de zona în care ne aflăm. Ca idee, accidentul din adolescență s-a petrecut într-un oraș din provincie, pe o stradă nu foarte circulată. Așa că nu contează dacă suntem într-o intersecție aglomerată sau pe o străduță liniștită. Dacă nu respectăm regulile, accidente se pot petrece oriunde.

Așadar, vă îndemn pe toți cei care citiți acest articol să respectați regulile de circulație și să spuneți și mai departe. NU treceți pe roșu! Traversați doar pe trecerea de pietoni! Ca șoferi, nu mergeți cu viteză mare! Mai ales, vă rog să îi învățați pe copii să facă la fel. E important ca ei să fie în sigurantă. În plus, ei vor fi pietonii si șoferii de mâine, așa că e bine să le explicăm, pe înțelesul lor, regulile (voi lăsa la final câteva recomandări de cărți) și, când mergem cu mașina, să folosim mereu scaunul auto. Am povestit în trecut cum a fost când am avut un accident de masină; când o altă mașină ne-a lovit în spate atunci când, din nou, circulam regulamentar. Așa că fiți atenți și aveți grijă de voi și de cei pe care-i iubiți. Cu cât suntem mai mulți, cu atât mai bine!

Nu în ultimul rând, asigurați-vă că nu vin mașini chiar și când semaforul e verde, fie că sunteți pietoni sau șoferi. Eu o fac de obicei. Oricât mă străduiesc, nu reușesc să-mi amintesc dacă am făcut-o vineri, dar oricum nu mai contează în acest moment. Acum e important că nu am fost loviți și contează ce facem mai departe.

La final, așa cum spuneam, vă las câteva recomandări de cărți pentru copii:

Prima și cea mai nouă dintre toate este scrisă de Ioana Chicet-Macoveiciuc și face parte din seria cu Ema și Eric. Găsim în ea cele mai importante reguli de circulație, reguli pe care cei mici le descoperă într-o manieră amuzantă și atractivă. Dacă sunt și fani Ema și Eric, cum sunt ai mei copii, e și mai bine. Cartea a aparut la Editura Didactica Publishing House, este recomandată începând cu vârsta de 4 ani și se numește VERDE: MERGI! ROȘU: STAI! Ema și Eric învăță regulile de circulație.

Cea de-a doua carte este scrisă de Marian Godină, se numește În misune cu Marian. Eu nu-s pitic, am ghiozdanul mare și a aparut la Editura Curtea Veche. Este recomandată tot începând cu vârsta de 4 ani, dar depinde și de cât de obișnuit este copilul cu cititul. Altfel, e o carte amuzantă și utilă, în care un copil se împrietenește cu un polițist și află, în acest fel, multe lucruri interesante și importante despre polițiști și regulile de circulație. Copiilor mei le-a plăcut mult, iar eu, spre surprinderea mea, am aflat din ea vreo două lucruri pe care nu le știam. Nu mi-e rușine să spun asta. Mă bucur că le-am învățat până la urmă, chiar și așa, târziu.

Ultima carte este scrisă tot de Ioana Chicet-Macoveiciuc și am ales-o pentru că în ea găsim un capitol despre scaunul auto. Se numește Împreună: Soluții de joacă și iubire pentru probleme mici și mari și e foarte utilă în multe situații. Vă las mai jos și cuprinsul ei, cu mențiunea că această carte, la fel ca și cele de mai sus, poate fi utilă și doar pentru părinți, dacă cel mic e prea mic pentru a îi fi citită. Mă refer la faptul că ne putem inspira din aceste cărți și putem aplica în viața de zi cu zi ideile pe care le găsim în ele.

Atât pentru azi. O săptămână frumoasă vă doresc și nu uitați că viața e mai prețioasă decât timpul. Nu e ok să ne riscăm viața, oricât de tare ne-am grăbi.