Într-o după-amiază liniștită de sâmbătă, pe vremea când băiețelul meu avea 2 ani și 6 șase luni, iar fetița avea doar 6 luni, în timp ce circulam regulamentar cu mașina – condusă de soțul meu – pe un drum drept și liber de la marginea Bucureștiului, o altă mașină ne-a lovit brusc în spate. Șocul a fost puternic, dincolo de lovitura în sine. Cu o fracțiune de secundă în urmă râdeam și cântam Old MacDonald had a farm și, dintr-o dată, n-am mai știut ce se întâmplă cu noi.

Cel mai bine îmi amintesc liniștea de după. O liniște mormântală care a părut că durează o eternitate – deși sunt sigură că au fost doar secunde – și când corpul meu dorea să se miște, să reacționeze, dar eram paralizată, iar gura mea voia să vorbească, dar vocea nu mi se auzea. Imediat după liniștea asta au urmat urlete. Copiii au început să țipe tare, amândoi. Erau fizic bine, deoarece amândoi se aflau în scaune de mașină, dar erau foarte speriați. Am luat fiecare dintre noi câte un copil în brațe și am coborât din mașină. Afară, totul părea că rămăsese în continuare încremenit și doar urletele copiilor se auzeau tare și clar. Presupun, doar, că priveliștea aceea cu doi părinți care țin în brațe doi copii atât de mici a fost cea care i-a făcut pe oameni să rămână înțepeniți, secunde întregi care au părut ani. Cert e că nu voi uita niciodată imaginea aceea și felul în care lumea părea că s-a oprit în loc doar ca să ne privească pe noi. La fel cum nu voi uita nici privirea celei care conducea mașina ce ne lovise. Am avut contact vizual imediat cum am ieșit afară, cand ea era încă în mașină, neîndrăznind să iasă. Am simțit groaza din ochii ei și sunt sigură că și ea a simțit ura din ochii mei pentru că da, am urât-o din toată inima. Am urât-o și n-am simțit niciun strop de milă, deși am văzut bine că era distrusă. Îi părea rău, îi era frică și sunt sigură că frică asta devenea mai mare pentru că în impact erau implicați copii. Copii care dacă n-ar fi fost bine securizați în scaunele lor ar fi zburat prin mașină. Aveam privirea asupra Mariei atunci când am fost loviți, iar felul în care s-a mișcat scoica în care se afla mi-a rămas, la fel, întipărit în minte. Dacă fetița ar fi fost pe banchetă, sau în brațele mele, se lovea grav. Eu n-am putut reacționa. Nu m-am putut ține pe mine, ba chiar m-am lovit suficient cât să mă doară capul câteva zile. În niciun caz n-aș fi putut ține un copil.

Am scăpat cu bine, până la urmă, chiar dacă destul de șifonați, ca să zic așa, cel mai afectat fiind băiețelul. Maria a uitat repede, dar cu el am tot povestit de întâmplarea asta vreo lună de zile.

Apoi, viața și-a urmat cursul, fără incidente majore, doar cu cele clasice din viața de zi cu zi. Până zilele trecute, când Maria a fost la o palmă, la propriu, de a fi lovită de o mașină. O mașină condusă, de data aceasta, de un bărbat care circula cu o viteză prea mare pe un drum care trecea pe lângă un parc pentru copii, un drum cu circulație în ambele sensuri, dar pe care are loc doar câte o mașină, și într-o curbă unde n-avea vizibilitate. Practic, omul avea o mulțime de motive să reducă viteza și era chiar obligat să o facă, dar a decis altfel.

În ceea ce îi privește pe copii, ei au primit bicicletele weekend-ul trecut și deși merg bine, încă se obișnuiesc cu ele. Când suntem pe stradă îi învăț regulile de circulație, iar ei le respectă, fără ca asta să însemne că e ușor. În acest caz, noi doar ce ieșisem de pe trotuar și eu doar ce reușisem să o ghidez pe Maria să meargă pe partea dreaptă., Tudor, care era în spate, încă nu se aliniase perfect. În fracțiune de secundă, practic nici n-apucasem să iau mâna de pe bicicleta fetiței, a apărut mașina din față. Eu am strigat stop, copiii au încremenit, omul a frânat brusc, dar mașina lui nu s-a oprit înainte de fetiță, ci pe la jumătatea bicicletei ei, iar distanța dintre ei ei era de maxim o palmă. Dacă ajungea o clipă mai devreme, sau o palmă mai la stânga, o lovea. Și pe mine, desigur, pentru că eu eram lângă ea. Tudor a văzut totul mult mai clar, pentru că el era în spatele nostru. Din nou, el s-a speriat cel mai tare. Bărbatul de la volan era, la rândul lui, distrus. Și-a dat o palmă peste față – binemeritată și insuficientă, desigur – și apoi privirile ni s-au întâlnit. Am simțit, din nou, frica și părerea de rău, dar ce folos? Ce folos mai are să îți pară rău într-o situație din asta? Îmi pare mie rău că sub impactul emoției de moment, nu i-am lua numărul mașinii. Merita o reclamație. Altfel, mi-e teamă că o să uite și, la fel ca el, mulți alții care circulă cu viteză și fără să respecte regulile. Așa se întâmplă tragedii. În locul Mariei putea să fie un copil mai mic, care să nu reacționeze instant la cuvintele mamei. De fapt, pe străduța asta merg frecvent copilași, uneori în grup, care nu stau lipiți de partea dreaptă a străzii, motiv pentru care este nevoie să se reducă viteza și trebuie să fii de-a dreptul inconștient să mergi tare.

Acum, unii dintre voi ați reținut, probabil, că m-am (re)apucat de condus, dar că fac totul ca la carte, pentru că urmează să conduc cu copiii în mașină, motiv pentru care colaborez cu un instructor. Am luat-o de la zero, nu vreau să mă trezesc că ajung singură în trafic și nu știu ceva.Vă povestesc altă dată cum mă descurc, vă spun acum cum se descurcă alții. Am fost depăsită pe linie continuă, deși mergeam regulamentar – mergeam, nu staționam -, am fost depășită, deși aveam prioritate, am fost depășită deși semnalizasem și mă angajasem în traversarea intersecției. Pentru că oamenii se grăbesc. Se grăbesc foarte tare, fără să se gândească nicio clipă la consecințele pe care le-ar putea avea graba asta a lor. Se grăbesc și nu sunt deloc conștienți de faptul că, la un moment dat, „îmi pare rău” s-ar putea să nu mai fie suficient.

La final, mă îndoiesc profund de faptul că acest articol ar putea ajunge la publicul țintă, dar am eu nevoie să scriu mai jos câteva reguli despre care cred că pot salva vieți în trafic:

• Centura de siguranță se poartă fix pentru propria siguranță – o spune și numele – și nu de frica amenzii.
• Centura de siguranță se poartă chiar și atunci când stați în spate. În accidentul de care v-am povestit mai sus, eu mă aflam în spate, între scaunele copiilor și am fost singura persoană din mașină care s-a lovit, pentru că nu purtam centura de siguranță.
• Copiii merg cu mașina doar în scaune speciale, adaptate vârstei lor și montate corect. Altfel, arătăm că pur și simplu nu ne pasă de viața lor. Chiar și la un impact mic, un copil poate suferi răni grave, dacă nu se află în scaun.
• În apropierea parcurilor și a școlilor, sau pe străduțele înguste din cartiere se reduce viteza. Copiii sunt imprevizibili, chiar și însoțiți de un adult, motiv pentru care există indicatoare clare care ne avertizează cu privire la acest aspect și pe care trebuie să le respectăm.
• Regulile de circulație le învățăm și le respectăm, în primul rând pentru noi și nu ca să trecem sala; le învățăm pentru siguranța noastră care prespupune nu doar să nu ne accidentăm pe noi, dar și să nu ajungem la închisoare, sau cu traume psihice pe viață pentru că am distrus o altă viață.
• Viteza omoară oameni. Dacă circulați cu viteză, nu respectați regulile și nu ați pățit încă nimic, e doar o treabă de noroc, iar norocul nu ține la infinit. Se poate termina chiar mâine, sau peste cinci minute. Nu așteptați până atunci, căci va fi prea târziu.
• Dacă aveți foarte mare încredere în felul în care conduceți, nu uitați că nu sunteți singurul participant la trafic. Mai sunt și alții care, poate, nu-s la fel de pricepuți.
• Aveți răbdare și respect pentru începători. Pentru că ați fost și voi acolo și nu-i frumos să uitați de unde ați plecat, dar și pentru că vă vor fi colegi de trafic mulți ani de acum înainte. Nu uitați că doar ce au început și mulți dintre ei sunt foarte tineri.
• Nu vă mai grăbiți. Pe lângă faptul că s-ar putea să nu vă placă unde ajungeți, viața e mult mai frumoasă dacă alegeți să o trăiți, în loc să alergați prin ea.
• Dacă adrenalina pe care o simțiți atunci când conduceți tare chiar e ceva fără de care nu puteți trăi, alegeți să depășiți limitele vitezei într-un cadru sigur, în care nu puneți în pericol viața celorlalți. Sunt sigură că sunt o mulțime de opțiuni. Eu vă recomand site-ul experimentează.ro. Veți găsi multe lucruri interesante acolo, care să vă satisfacă foamea de adrenalină într-un mod sigur și mult mai sănătos.

Notă – Acest articol nu are legătură cu SuperBlog, dar cei de la Experimentează m-au inspirat pentru ultima parte și nu puteam să nu-i menționez. Altfel, veți auzi mai multe despre ei mâine, sau luni. 🙂