Am primit o invitație să particip la podcastul Vocea SuperBlog. Primul gând, atunci când mi-a scris Claudia, a fost că nu-s eu atât de importantă încât să particip la un podcast. Da, știu, încă mai am de lucrat la stima de sine, dar e bine, totuși, că al doilea gând a fost că n-am cum refuza această oportunitate, ba chiar ar fi o mare prostie dacă aș refuza. Și-am acceptat. Și-apoi lucrurile s-au desfășurat rapid, căci am și stabilit data și ora. Apoi timpul a trecut și mai repede, iar data și ora stabilite au și venit.

Acum, eu am mai spus de-a lungul timpului că scriu mai bine decât vorbesc, dar m-am gândit, totuși, că un podcast e diferit, mai ales că presupune interacțiune unu la unu, dar și pentru că nu e live. Până la urmă, tot eu eram, iar eu sunt omul care poate vorbi în fata unei clase întregi de elevi. Fără probleme. Așa că treaba asta cu vorbitul e diferită în momente diferite și, prin urmare, mi-am zis că n-am de ce să am emoții prea mari. Vă spun de acum că m-am înșelat.

Am ales varianta grea pentru că nu știam când și dacă voi mai avea ocazia să particip la un podcast. Am zis, așadar, să-l gust cu de toate. Spontan, fără pregatiri anterioare pe partea de discuție și complet, adică și video.

Când m-am pregătit, m-am concentrat mai mult pe partea tehnică și pe detalii care țineau de ce și cum se va vedea. Știam și eu că sunt câteva reguli de bază, în primul rând când vorbim despre fundal și încadrare. Asta mi-a dat un pic de lucru pentru că recent mi-am mutat biroul, cu tot cu computer, în dormitor. Cumva, nu părea deloc ok să particip la un podcast având în fundal patul în care dorm. Nici să folosesc telefonul nu mi s-a părut o variantă ok, deși inițial asta alesesem. M-am gândit că, la cât de „norocoasă” sunt eu uneori, sigur voi fi sunată si voi primi multe mesaje fix în timpul podcastului. Prin urmare, am zis să nu risc și, în ziua cu pricina, am mutat computerul în sufragerie. Provizoriu. Apoi am făcut test să văd în ce pozitie trebuie să stau pentru a nu apărea pe marginea ecranului, dar și test pe partea audio și video a computerului plus verificarea luminii.

N-am vrut să zăbovesc prea mult la partea cu hainele și felul în care arăt. Mi-am zis că trebuie să fiu eu, ca de obicei, altfel nu m-aș simți confortabil și emoțiile s-ar accentua. Totuși, pentru că știu că pe ecran lucrurile se văd diferit, i-am cerut sfatul prietenei mele. Așa am aflat că nu-i recomandat să porți haine în dungi. Nu mă întrebați de ce. Eu am luat sfatul de bun și atât. Am renunțat, așadar, la dungi, căci fix asta alesesem inițial. Apoi, am vrut să mă machiez un pic mai mult decât o fac în mod normal, tot din cauza ecranului, dar m-am răzgândit pentru că, din nou, n-am vrut să mă simt ciudat, având în vedere că de obicei nu exagerez pe partea asta. Am ales, așadar, varianta cea mai simplă, atât cât să mă simt confortabil și, în același timp, să mă ajute. Asta e și o tehnică despre care am aflat că e folosită și de alți oameni. Mereu aleg un rimel care nu e rezistent la apă. Mă ajută să nu plâng – în cazul în care intervine ceva emoționant- pentru că ideea de a mi se întinde machiajul în public e cam înfricoșătoare.

Și uite așa, în timp ce eu mă concentram pe astfel de detalii, a venit ziua respectivă. Aparent, o zi ca oricare alta, în care copiii și soțul meu au ieșit la plimbare, ca de obicei, dar în care eu am rămas acasă pentru a participa la podcast.

Emoțiile au început să vină, căci, deși nu era live, un lucru îmi tot venea în minte. Odată urcat materialul pe internet, acolo va rămâne. Având în vedere cum e internetul, el va rămâne acolo și dacă-l șterge cineva vreodată. Pentru că nimic nu dispare cu adevărat din mediul online. Desigur, gândul ăsta a dus la ceva presiune, presiune de care am crezut că am scăpat atunci când au intervenit câteva probleme tehnice, înainte să începem, și-a fost nevoie să mă concentrez asupra lor. Am crezut că mi-au distras atenția suficient. Din nou, m-am înșelat.

Surprinzător e că abia la final mi-am dat seama cât de încordată eram de fapt. Atunci când Claudia a încheiat, a fost ca și cum am simțit că respir din nou. În plus, la fel de surprinzător a fost să constat, din nou, cât de complexă e mintea noastră. Cel mai bun exemplu mi se pare unul tot de la final, când Claudia mi-a cerut să recomand o carte. M-am uitat pe filmare, nu pare că am făcut o pauză foarte lungă, dar știu clar cum, în momentul, în care mi-a adresat întrebarea mi-au venit în minte zeci de titluri și aproape că am intrat în panică pentru că nu știam ce și cum să aleg. Mi se pare incredibil cum atât de multe gânduri pot să încapă într-un moment atât de scurt. Ce m-a salvat atunci a fost faptul că, pur întâmplător, publicasem un articol despre o carte pentru copii fix în acea zi. Am ales-o pe aceea și m-am concentrat pe ea.

Treaba asta s-a întâmplat mereu de-a lungul podcastului. Un milion de gânduri îmi veneau în minte la fiecare întrebare. Alegeam unul și speram că e cel mai ok și că voi reuși să îl transpun în cuvinte fix așa cum îl simt. Nu mi-a ieșit mereu. A fost destul de greu, aș spune, mai ales că, mi-am dat seama, postura din care vorbeam nu era chiar confortabilă pentru mine. Mi-am asumat premiile si locurile obținute în clasamentul SuperBlog, dar parcă tot e greu să vorbesc despre mine din postura de blogger, încă nu am integrat asta cu adevărat. Mai ales când sunt întrebată ce recomandări aș avea pentru alți bloggeri. Apoi, știu că, la un moment dat, mi-a venit în minte că mă simt cam ca la un interviu de angajare și nu ma descurc prea bine. Asta se întâmpla când am fost întrebată unde mă văd peste 6 ani. Ulterior mi-am dat seama că, atunci când vine vorba despre blog, nu am vreun obiectiv clar. Am doar visuri. Și mi-am mai dat seama și de alte lucruri, dar despre ele cu alte ocazii.

Per total mă bucur mult că am participat și mă bucur că lucrurile au fost fix așa cum au fost. Neregizat, cu tot cu probleme tehnice, dar și cu încercarea mea eșuată de a ignora emoțiile care erau, de fapt, destul de mari. Cred că am multe de învățat din experienta asta și cred că unele lucruri se învață doar sau mai ales practic, în timp ce le faci. Avantajul de a privi și asculta înregistrarea e unul mare. Chiar sunt curioasă cum o să mi se pară peste ani. Sper să fiu blândă cu mine. 🙂

Altfel, eu aș recomanda tuturor celor care se tem de o astfel de experiență, să își facă un pic de curaj și să o încerce. Cu siguranță va fi valoroasă și, cu această ocazie, le mulțumesc Claudiei și lui Albert pentru această oportunitate și, în general, pentru tot ce au construit prin intermediul SuperBlog. Și le mulțumesc și copiiilor mei, care, atunci când au venit acasă m-au felicitat pentru că am fost curajoasă, iar Maria mi-a făcut și un mic colier din hârtie. Tare frumos mi s-a părut că ei au văzut lucrurile în felul ăsta, am pus colierul într-un plic pe care-am trecut data și am scris ocazia cu care a fost oferit. E prețios acum și va fi prețios și ca amintire.

Iar în ceea ce privește podcastul, dacă sunteți curioși, el se găsește aici.

Sursă foto – super-blog.eu