Am vrut să scriu lunar doar despre carti care au autori diferiți, dar, cumva, nu-mi iese. Dintr-un motiv pe care nu-l pot explica în totalitate, luna asta am ales să recitesc o carte pe care am citit-o prima dată la începutul anului. Ma rog, faptul că o recitesc nu-i chiar așa de ciudat. Mai fac asta uneori, dar, totuși, e ciudat că am ales să fac asta deși a trecut atât de puțin timp de când am citit-o prima dată și deși multe alte cărți așteaptă nerăbdătoare ca eu să le descopăr. Iată, însă, că eu am citit din nou Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău și, spre surprinderea mea, am citit-o cu același entuziasm ca prima dată și cu o sete incredibilă. Am simțit că mă ajută, că învăț din ea lucruri prețioase. Așadar, nu puteam să nu o aleg pentru luna septembrie, chiar dacă am mai scris anul acesta despre o altă carte al cărei autor e tot Fredrik Backman – Un bărbat pe nume Ove. Apropo de aceasta din urmă, mi se pare minunat că fix azi a apărut și filmul, pe HBO Max. Un film pe care mi-am propus să-l văd nu pe bucăți, cum fac de obicei, ci în mod clasic, așa cum orice film bun ar trebui privit.

Revenind la Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, ar mai fi de spus că, într-un fel, am citit cartea împreună cu copiii. Le-am citit pasaje și din Un bărbat pe nume Ove și ei s-au amuzat copios, dar aici le-am povestit mult mai multe și cred că, cu mici excepții, aș fi putut și să le citesc cartea integral. Totuși, pe alocuri, are și informații care ar putea fi prea dure sau un limbaj care ar putea să fie nepotrivit. În orice caz, adolescenții sigur pot citi cartea asta și singuri.

În ceea ce-i privește pe copiii mei, am ales să le povestesc cartea din două mari motive. Primul și, poate, cel mai important, a fost acela că m-au batut la cap într-una. Cumva, titlul i-a atras ca un magnet, încă de la începutul anului. Atunci n-am cedat, căci înca nu știam ce voi descoperi în carte. Acum am ales să le povestesc cartea pentru că în ea am descoperit-o pe Elsa, o fetiță de 7 ani, care se confruntă cu o mulțime de probleme cu care nu ar trebui să se confrunte un copil. M-am gândit că vom avea parte de discuții interesante și nu m-am înșelat. În plus, în ceea ce mă privește pe mine, am simțit că n-am învățat toate lecțiile data trecută, am simțit că m-ar putea ajuta, având în vedere că și noi ne confruntăm cu niște probleme care, deși nu-s la fel de grave ca cele din carte, n-au neapărat logică și nasc multe întrebări fără răspuns pentru copii. Bine am făcut, deoarece, cumva, din vorbă în vorbă, într-o seară am ajuns să inventăm o poveste. O poveste bazată pe fapte reale. O poveste în care persoane din viața noastră adevărată devin personaje de basm într-o lume paralelă. Așa s-au transformat copiii mei într-un prinț și o prințesă, eu în regină și tatăl lor în rege, iar persoanele mai puțin plăcute din viața noastră în tot felul de alte creaturi din povești. Nimeni n-a scăpat. Prieteni și rude, dar și persoane care nu fac parte dintre prietenii noștri, toți au devenit spiriduși, zâne, vrăjitoare, pitici, vârcolaci, monștri și multe altele. Desigur, partea și mai interesantă a fost aceea că în poveste noi alegeam cum se desfășoară lucrurile.

Imediat după ce am făcut acest exercițiu, apărut spontan și în care eu am fost mai degrabă observator și doar i-am lăsat pe ei să vorbească, am știut că n-a fost întâmplător că m-am apucat să recitesc această carte. De multe ori cărțile mă aleg pe mine și îmi oferă fix ce am nevoie într-un moment sau altul. Cred că undeva, în subconștientul meu, am știut că în ea voi găsi cheia spre a îndulci o poveste reală care ne-a cam obosit. Nu m-am înșelat. Acest exercițiu simplu inspirat din carte și început după ce copiii au conștientizat că personajele din cărți și desene/filme se confruntă cu o mulțime de probleme, iar eu le-am spus că, de fapt, așa e și în viața reală, ne-a ajutat enorm.

Ca să înțelegeți mai bine de ce s-au așezat lucrurile astfel și pentru cazul în care încă nu ați citit cartea, vă spun că bunica Elsei era o bunică mai nonconformistă, dar care, dincolo de toate defectele, și-a iubit nepoata enorm. Pentru Elsa – dar nu doar pentru ea – Bunica a inventat un tărâm minunat în care copila putea evada atunci când viața reală era prea grea; un tărâm în care cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla era să îți pierzi imaginația și un tărâm care, după cum Elsa va descoperi mai târziu, nu era chiar atât de diferit de viața reală. Pentru că, de fapt, toate personajele din poveștile bunicii existau în realitate doar că se numeau altfel. Toate astea au ajutat-o pe Elsa să facă mai ușor față problemelor și să se vindece atunci când era rănită. De fapt, vindecarea aceasta, care merge mână în mână cu acceptarea și cu empatia, mi se pare că e unul dintre cele mai importante lucruri din carte. Da, Bunica mi-a zis să-ti spun că-i pare rău e o carte care ne ajută să ne vindecăm, dar și o carte care ne ajută să îi înțelegem mai bine pe cei din jur. Mai ales când greșesc. Totuși, așa cum spuneam, cred că motivul pentru care am recitit-o eu e acela că ne învață cum să privim ceea ce ni se întâmplă dintr-o perspectivă diferită, dar și cum să acceptăm și, în același timp, să îndulcim realitatea atunci când ea e prea amară.

De asemenea, învațăm din cartea lui Fredrik Backman că fiecare moment prezent are un trecut care îl determină și fiecare om are o poveste în spate, poveste care oferă răspunsuri la întrebările pe care le avem despre acel om în prezent. Cu un titlu care chiar și el singur atrage, cartea s-ar putea să ne ajute și să facem pace cu propria familie. Dacă suntem pregătiți pentru asta. În caz că nu, tot va fi o poveste frumoasă de care ne vom aminti cu drag, numai bună de recitit peste o vreme, atunci când ni se va face dor de ea. Mai ales că ne face să plângem la fel de tare cum ne face să râdem.

Cartea a aparut la Editura Arthur și se găsește în majoritatea librăriilor, iar mai jos vă las un citat din ea. A fost greu să aleg, așa că l-am ales, poate, pe cel care iese cel mai tare în evidență, pe cât de simplu, pe atât de complex.

Surse foto – arhivă personală