A fost greu să aleg despre ce carte să scriu în luna octombrie, acesta fiind unul dintre motivele pentru care am întârziat atât de mult. Asta deoarece, la început, m-a impresionat foarte tare Acolo unde femeile sunt regi și-am zis că-i musai să scriu despre ea, chiar dacă e o carte care îți cam sfâșie sufletul. Pentru că eu cred că-i ok să citim și astfel de cărți. Cum am spus și-n alte dăți, oricât de grele ar fi, cred că-i mai bine să învațăm lecțiile din ele citindu-le, decât trăindu-le, iar lecțiile din această carte sunt tare prețioase și, mai ales, actuale. Totuși, când ar fi trebuit să public articolul, am ezitat. Apoi, pentru că citeam dintr-o altă carte atunci, am zis că mai bine amân, pentru a scrie și despre ceva frumos, care să aducă puțin echilibru. În mod surprinzător, am constatat că această a doua carte se aseamănă teribil cu o alta, citită anterior. Așa se face că azi o să vă povestesc nu despre una sau două cărți, ci despre trei și asta pentru că eu cred că aceste trei cărți au un punct comun.

Nu știu exact cum mi-a atras atenția Acolo unde femeile sunt regi, dar cert e că am cumpărat-o cu prima ocazie care mi s-a ivit și m-am apucat să o citesc aproape imediat. Contrar așteptărilor mele, deși subiectul în sine mă atrăgea, prima parte a lecturii a foat greoaie. Nu știu dacă stilul de a scrie al autoarei a fost de vină ori poate traducerea, dar cert e că nu m-a prins pe mine. Probabil că sunt oameni care au rezonat mai bine cu ea, eu am început să fiu cu adevărat capitvată abia după ce am trecut de jumatate, moment în care mi-am dat seama că a fost mai bine așa, căci, din acea clipă, am pierdut ore prețioase de somn pentru că n-am mai putut s-o las din mâini.

Cartea este scrisă de Christie Watson, a apărut la Editura TREI și e despre un copil, mama naturală a acestuia, familia adoptivă și problemele care apar în urma adopției. Copilul este un așa zis copil-problemă, un caz extrem aș spune eu. Cu toate acestea, cazuri asemănătoare, deși nu atât de grave, se întâlnesc în mod frecvent în zilele noastre. Pe scurt, vorbim despre un copil căruia i s-a tot spus că e ceva în neregulă cu el și care, ca orice copil, a crezut asta și se poartă fix cum i s-a transmis ca ar trebui să se poarte un copil rău. Totul ne arată cât de mare putere avem noi, oamenii mari, asupra copiilor și, mai ales, cât de mare e iubirea unui copil față de mama.

Nu în ultimul rând, în cartea aceasta se vorbește și despre abuz, dar și despre cum, pentru un copil, e greu spre imposibil să ducă ideea că mama i-ar putea face rău și-atunci preferă să creadă că el e, de fapt, cel rău, dar și despre cât de mare e influența mamei, chiar și când ea nu mai e fizic acolo. Pentru că, da, deși cartea este despre perioada în care acest copil încearcă să se adapteze la o viață normală alături de familia adoptivă, trecutul în care a fost abuzat de mama tot revine și vorbim aici despre niște forme crunte de abuz, acesta fiind și unul din motivele pentru care-i o carte atât de greu de dus. Mai ales că acest copil nu conștientizează gravitatea abuzului și, de fapt, nici măcar abuzul în sine. El o iubește pe mama și vrea la ea, iar asta îți sfâșie sufletul.

Cum spuneam și la început, consider că lecțiile din această carte sunt foarte actuale pentru că legătura dintre mamă și copil a fost, este și va fi mereu extrem de puternică, dar și pentru că, inclusiv sau mai ales în zilele noastre, avem tendința de a eticheta copiii ca fiind într-un fel sau altul, fără a ne da seama, că, de fapt, în acest fel le creionăm viitorul și nu mereu într-un mod plăcut. Pentru că, deși fiecare are personalitatea sa și fiecare e unic, copiii sunt extrem de modelabili sau, dacă preferăm altfel, putem spune că sunt ca o carte nescrisă. O carte pe care noi, adulții din jurul lor, începem să o scriem și chiar dacă, atunci când cresc, ei își pot stabili propriul final, finalul asta va depinde în primul rând de tot ce s-a scris înainte.

Prin urmare, aș recomanda cartea tuturor oamenilor care interacționează cu copii, dar și celor care nu o fac, dar vor să își înțeleagă mai bine prezentul și pe ei înșiși. Pentru că toți am fost copii și toți ne-am născut dintr-o mamă și un tată. În plus ar fi cu adevărat minunat dacă din ce în ce mai mulți oameni ar înțelege cum nu-i deloc în regulă să aruncăm cu etichete într-o parte sau alta, mai ales că noi, spre deosebire de mama din film, trăim într-o lume în care avem acces la informație.

Acum, așa cum spuneam la început, nu pot să nu vă vorbesc și despre o altă carte, pe care am citit-o împreună cu copiii, care mi-a plăcut în mod deosebit și care mi-a atras atenția deoarece seamănă extrem de tare cu una care nu-i și pentru copii și care nu mi-a plăcut. 🙂 Aceasta din urmă e Împăratul muștelor și poate că mulți ați auzit de ea sau ați văzut filmul. Eu o ratasem și am citit-o abia pe la începutul acestui an dar, deși e scrisă într-un mod desavârșit, nu mi-au plăcut perspectiva autorului și ideile pe care încearcă să le sugereze. Pe scurt, în carte este vorba despre un grup de copii care, în încercarea de a se refugia din calea războiului, ajunge pe o insulă pustie. Deși se străduiesc și încă destul de tare, copiii nu se prea descurcă, în sensul că, deși capabili fizic să facă foarte multe lucruri, pe plan mental sunt încă la nivelul în care se ceartă frecvent și ajung să facă lucruri absolut îngrozitoare, motiv pentru care această carte, așa cum spuneam, nu e una pentru copii. Mie, cel puțin, mi-a lăsat un gust amar pentru că mi s-a părut că autorul încearcă să sugereze că, în lipsa unor adulți care să-i ghideze, copiii sunt mai degrabă predispuși să facă lucruri rele. Desigur, dacă nu o citesc din perspectiva de mamă, am putea spune că-n carte e vorba despre natura umană, dar nici așa nu-mi plac ideile sugerate. Și deși m-a pus mult pe gânduri și e o carte foarte bună, atunci nu am luat în calcul să o includ în Calendarul Cititorului. Pentru că, spre exemplu, chiar dacă e mult mai bine scrisă decât Acolo unde femeile sunt regi, iar aceasta din urmă e mult mai tristă, din Împăratul muștelor am rămas doar cu gustul amar, pe când din cartea scrisă de Christie Watson am rămas și cu speranța.

Ei bine, așa cum spuneam, lucrurile s-au așezat într-un echilbru atunci când am citit, împreună cu copiii, Insu-Pu. Insula copiilor pierduți, o carte care se aseamănă foarte tare cu Împăratul Muștelor, dar care e potrivită și pentru cei mici și care prezintă lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă. O aveam în casă de ceva timp, dar am tot amânat momentul în care să o deschidem, pentru că știam că e despre război și mă gândeam că va fi grea. Ei bine, cartea asta a fost într-o mulțime de feluri, inclusiv amuzantă, dar nici pe departe grea. Și dacă Împăratul Muștelor te lasă cu un gust amar și cu ideea că un copil nu se poate descurca fără un adult, Insu-Pu transmite fix opusul și ne îndeamnă să avem încredere în copiii noștri. Practic, fiecare moment critic din Împăratul Muștelor există și în Insu-Pu, dar deznodământul e diferit de fiecare dată.

Acum, dacă e să fac o legătură și cu Acolo unde femeile sunt regi, vedem încă o dată cât de mult contează perspectiva din care privim lucrurile, alături de ceea ce le transmitem copiilor despre ei înșiși. În Împăratul Muștelor, autorul îi descrie pe copii, încă de la început, într-un mod care nu sugerează nimic bun, pe când, în Insu-Pu sunt văzute și prezentate calitățile copiilor și se transmite, încă din primele pagini, încrederea pe care autoarea o are în ei. Practic, vorbim de două cărți diferite, care abordează același subiect folosind personaje foarte asemănătoare, dar fac asta din perspective diferite și ajung, astfel, la un final total diferit. E ca în viață, aș spune eu, motiv pentru care aș recomanda aceste trei cărți, în special pe ultimele două, împreună, și v-aș spune sa faceți fix cum am făcut eu și să citiți prima dată Împăratul Muștelor și apoi Insu-Pu. Ideal ar fi să nu lăsați să treacă prea mult timp între cele două lecturi, cum am făcut eu înainte să știu cât de tare se aseamănă, mai ales că ambele se gasesc în majoritatea librariilor, prima fiind scrisă de William Golding și apărută la Editura Humanitas, iar cea de-a doua fiind scrisa de Mira Lobe și apărută la Editura Paralela 45.

Cât despre citate, a fost mai greu ca niciodată să aleg ceva. Preferatul meu e cel din Insu-Pu, desigur, celelalte două fiind mai degrabă niște adevăruri dureroase decât niște citate preferate.