În ultima vreme s-a schimbat ceva în viața mea. În articolul despre timp am amintit în treacăt despre asta, fără ca măcar să conștientizez, ca și cum ar fi ceva normal, semn că începe cu adevărat să se normalizeze. Mi-am zis apoi că-i musai să și spun cu voce tare despre ce e vorba. Înainte să uit chiar și eu.

Pe scurt, am (re)început să citesc mult. Sau cel puțin așa mi se pare mie, prin comparație cu anii trecuți. Cu o foame uriașă și cu o bucurie pe măsură. Cărți de oameni mari, desigur, căci pe cele de copii le tot citesc zilnic de ani buni.

Ce-i așa ciudat sau important aici? Dincolo de cititul în sine? Ei bine, e vorba despre acel ceva care stă în spatele lui și aici ajungem la copii. Acum citesc pentru că am mai mult timp și am mai mult timp pentru că ai mei copii adorm singuri, în camera lor. După mai bine de 9 ani, citesc în sfârșit seara, liniștită, în pat. Aproape în fiecare seară (există 2 mici excepții). Ca și cum aș fi făcut asta dintotdeauna. Ca și cum ăsta ar fi normalul meu.

Cum s-a întâmplat exact, nici eu nu mi-am dat seama, dar sigur are legătură cu faptul că de ceva timp copiii au camera lor. Înainte de asta, dormeam toți trei într-un pat uriaș. Vara trecută am făcut această schimbare majoră, iar patul uriaș a dispărut și în locul lui au apărut două paturi de o persoană. De atunci fiecare copil are spațiul lui, bine delimitat. De atunci eu nu mai dorm în camera lor, cu două mici excepții. Fiecare copil are o seara pe săptămână când doarme cu unul dintre părinți. În serile acestea stăm mai mult împreună și povestim despre ce vor ei. E timpul special pe care fiecare îl are cu noi, pe rând. Când dorm eu cu Tudor, soțul meu doarme cu Maria și invers. În rest, copiii dorm singuri în camera lor. Dar, până pe la începutul acestui an, deși dormeau singuri, nu adormeau singuri. În fiecare seară le citeam și apoi eu stăteam lângă ei până adormeau. Tudor nu adormea mereu înainte să plec, dar mereu rămâneam până când adormea Maria. Acum, după ce le citesc povestea de seară, îi imbrățișez și-i pup și-apoi ies din cameră. Timpul care-mi rămâne îl folosesc pentru a citi. Și tare bine e.

Cum spuneam și mai sus, nu știu exact cum s-a întâmplat asta. A venit cumva natural. Încercări au mai existat de-a lungul timpului, dar fără succes. La un moment dat, pe când avea vreo 6-7 ani, Tudor a fost foarte deschis la ideea de a adormi singur, dar Maria a refuzat total, ca și cum ar fi fost cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întâmpla. Ulterior, așa cum se întâmplă de obicei când vorbim despre frați, Tudor a trecut și el de partea Mariei. Am acceptat fără să-i presez. Niciodată nu mi-a plăcut în mod deosebit să stau să adorm copii, ba chiar, la început, acesta a fost unul dintre cele mai grele lucruri pentru mine. Totuși, ulterior am înțeles și acceptat situația, dar nu pot spune că n-am continuat să-mi doresc să fie altfel. Deși multe din serile în care stăteam împreună în întuneric aveau farmecul lor, căci se nășteau și discuții interesante, discuții cum doar în liniștea nopții pot să apară, multe erau și foarte grele. Ca om mare n-ai mereu dispoziția asta super relaxată. De multe ori vrei doar să adoarmă copiii cât mai repede, ca să fie în sfârșit liniște, să rămâi cu gândurile tale sau să faci alte lucruri. Desigur, fix atunci ei se agită cel mai tare, iar agitația asta se dublează când sunt doi, căci se atrag unul pe altul. Așa se face că, deși ajunsesem la acel nivel maxim de acceptare, dispusă fiind să le rămân alături în fiecare seară, cât timp ar fi avut nevoie de mine, tot îmi doream să se termine la un moment dat.

Speranța a apărut înainte să le amenajăm camera, într-o seară când aveam ceva urgent și important de făcut. Îmi amintesc ca azi cum m-am dus la ei și le-am vorbit. Le-am explicat despre ce era vorba, iar ei au acceptat, fără vreo împotrivire, să adoarmă singuri în acea seară. Apoi serile astea s-au înmulțit. Tot excepții erau, dar erau mai multe, iar la ceva timp după ce le-am amenajat camera, au fost încântați de ideea de a adormi singuri în câte o seară din fiecare săptămână. Ușor, ușor s-a ajuns la toate serile cu excepția celor doua speciale, când dormim împreună. Așa, pur și simplu. Iar pentru mine asta e varianta perfectă, cea la care am visat. Și scriu acest articol pentru mine, dar și pentru toți părinții care cred că nu va mai veni vreodată momentul în care cei mici să adoarmă singuri. Va veni, vă asigur. Copiii chiar cresc și n-au nevoie de noi pentru totdeauna. Iar desprinderea de noi e cu atât mai ușoară cu cât le arătăm mai mult că suntem alături de ei necondiționat și acceptăm cu totul nevoia lor de noi. Și, nu, nu mereu durează atât de mult. În cazul nostru, sunt sigură, lucrurile s-ar fi schimbat mai devreme dacă eu aș fi acceptat mai devreme nevoia lor, dacă am fi avut spațiul necesar pentru a ne separa mai devreme și dacă nu ar fi fost doi. Căci atunci când vorbim despre frați e o altă dinamică de care trebuie să ținem cont.

Acum, sunt mulți părinți de copii mai mari care vorbesc despre dor. N-aș vrea să par insesnsibilă, dar mie nu-mi e neapărat dor. Cele două seri în care dormim împreună sunt suficiente pentru discuții frumoase. Și, nu, nu se poate să-mi fie dor de clipele acelea când trebuia să stau nemișcată, în întuneric, uneori zeci de minute, ca nu cumva să-l trezesc din greșeală pe vreunul din ei și să o luăm de la capăt cu adormirea. Totuși, recunosc, mă apucă și pe mine nostalgia atunci când realizez cât au crescut și mă gândesc cu teamă la acele momente când vom ajunge și în punctul în care nu vom mai citi seara împreună. Știu că voi prelungi perioada cititului împreună atât cât se va putea, știu bine cât de valoros e cititul cu voce tare și cât de prețioase sunt aceste clipe pentru ei și pentru mine. Nu se pune problema să renunțăm în viitorul apropiat, lor încă le place mult, încă au nevoie de momentele astea. La fel și eu. Totuși, devin din ce în ce mai conștientă de faptul că timpul va trece ca vântul și va veni și acea clipă. Și mi-am zis că ăsta e momentul perfect să scriu despre asta. Pentru că ieri a fost Ziua Internațională a Cititului Împreună și eu cred că e important să ne amintim de ea chiar și sau mai ales după ce a trecut. Și dacă ați citit acest articol până în acest punct, vă încurajez și pe voi să le citiți copiilor cât mai mult timp, chiar dacă au învățat deja să-și citească singuri. Beneficiile cititului cu voce tare sunt uriașe, atât pentru ei, cât și pentru noi.

Altfel, în ceea ce mă privește, mă simt cu adevărat privilegiată în acest moment al vieții mele. Alături de copii am oportunitatea de a descoperi cele mai frumoase cărți pentru copii – spre exemplu, fix acum citim Vântul prin salcii, de Kenneth Grahame – și, în același timp, pot în sfârșit să mă bucur în liniște și de cărțile pentru oameni mari. Iar acest lucru chiar era musai să fie consemnat într-un articol pe blog. 🙂