Nu-mi amintesc să mă mai fi simțit vreodată așa cum mă simt acum. Mintea îmi e atât de plină și totuși mai goală ca niciodată. Sau poate doar e în sfârșit liniște. Obișnuită să am mereu un milion de gânduri în cap, ca un roi uriaș de albine, care zumzăie permanent și haotic, ca și cum fiecare albină ar avea drumul ei propriu, fără să țină cont de celelalte și  fără vreo secundă de pauză, liniștea – sau poate ordinea – asta de acum pare cel puțin ciudată. Dar simt că e bună.

Am scris o carte.

Am spus mereu, pe blog și nu doar pe blog, că scriu aproape zilnic, scrisul face parte din mine, scriu de o viață și n-aș putea trăi fără asta. Totuși, nu cred c-am spus vreodată esențialul. Cu excepția unor mici povestiri – dacă le pot spune așa – destul  de scurte și mai mult sau mai puțin superficiale, eu nu am scris vreodată o carte. Nu în sensul cel mai profund al cuvântului.

Am scris nenumărate pagini, încă de când am învățat să scriu, într-un stil haotic, pe care nici eu n-am putut vreodată să-l înțeleg. Am scris începuturi de cărți, am scris finaluri și-am scris multe alte bucăți, mai scurte sau mai lungi. Am zugrăvit personaje, am înșiruit idei pe foi sau pe ecrane, am construit povești complete în mintea mea, dar n-am scris niciodată, folosind un computer sau pixul, o carte de la început până la sfârșit, unde prin carte mă refer la un roman sau o nuvelă mai lungă. Am dat vina pe timp, dar timpul n-are vreo vină pentru faptul că al meu computer e plin de fișiere fără sens, unele chiar și fără nume. Durează secunde ca să denumești un fișier și să adaugi un strop de ordine în haos.

Îmi amintesc că era o listă cu lucruri pe care un om ar trebui să le facă într-o viață. Nu reușesc să-mi amintesc unde era scrisă, nici nu mă străduiesc, e un efort prea mare pentru mintea mea acum, dar, dacă nu mă înșel, am descoperit-o încă de când eram copil. Scria acolo ceva de plantarea unui copac și scrierea unei cărți. Azi îmi dau seama că n-am înțeles niciodată cu adevărat sensul acestor cuvinte. Ele spuneau să scrii o carte, nu să publici o carte. Azi, la doar ore după ce am terminat de scris o carte, le înțeleg în sfârșit.

De ce s-a întâmplat acum, nici eu nu știu exact, deși am niște bănuieli. Cu toate astea, când m-am apucat, sâmbătă dimineața, să deschid  niște fișiere vechi, să le citesc, să încep să le ordoneaz într-un tot, să adaug sute de cuvinte noi sau să șterg unele vechi, nu mi-am dat seama cât de important va fi pentru mine. Eram conștientă de ce începusem cu adevărat să fac, dar până duminică după-amiază nu am crezut cu adevărat că e posibil. Și nici nu a fost posibil așa cum mi-aș fi dorit, căci a durat mai mult decât mi-am propus. Dar am ales să las procesul ăsta să se termine. Am fost aproape complet absentă din viața copiilor, prinsă într-o lume imaginară. Mi-am asumat și permis asta, căci era weekend, îl aveau pe tatăl lor alături. Dar weekend-ul s-a terminat și eu nu terminasem. Și-atunci am înțeles ca era prea important ca să mă opresc. Și-am rămas în poveste până aseară, când ea a fost, în sfârșit terminată.

Dacă voi ajunge vreodată scriitoare, cu cărți publicate, e posibil ca asta să fie cea mai puțin bună carte a mea și poate ea nici nu va fi vreodată publicată.  Dacă vreodată o să trimit un manuscris unei edituri, cu numele și prenumele meu alături, știu sigur că nu va fi aceasta. Știu că e posibil ca foarte puțini ochi să treacă vreodată peste cuvintele care s-au ordonat sau s-au așternut pe computerul meu în acest weekend. Știu, din motive pe care nu le pot dezbate acum și care n-au vreo legătură cu încrederea mea în mine, că e foarte posibil ca această carte să nu ia vreodată forma unei cărți de pus într-o bibliotecă, ci să rămână veșnic un fișier într-un computer și un teanc de coli tipărite de o imprimantă oarecare. Cu toate astea, mai știu și că ea va rămâne mereu cea mai importantă carte, indiferent dacă îi vor urma altele sau nu. Pentru că e prima pe care am scris-o și, din păcate sau din fericire, cuvintele nu se așează acum în mintea mea într-un fel care să poată exprima cât de mare e cu adevărat acest lucru. Cert e că gheața a fost spartă și haosul a început să prindă contur. Iar dacă aceste cuvinte au sau nu sens, e mai puțin relevant acum. Acesta e un articol pe care a trebuit să-l scriu. Iar cartea e și ea o carte pe care a trebuit să o scriu.

Ce va fi mai departe? Nu știu, știu doar că zâmbesc acum și e bine. Pentru că știu că a fost nevoie să scriu această carte ca să pot merge mai departe. Unde anume? Din nou, e irelevant și prea puțin important. Important e doar că sunt pregatită să merg. 🙂