Mă confrunt cu o provocare în ceea ce-i privește pe copiii mei. Nu e vorba despre ceva grav, nici ceva nesemnificativ nu e. Fiind mamă de deja câțiva ani buni, nici nu e prima dată când mă confrunt cu o situație dificilă. Totuși, până acum am fost mama aceea, aproape – sau mai mult – enervantă, care avea soluții pentru orice și dacă nu le avea, le găsea rapid. Fără ca asta să însemne că m-am descurcat vreodată la fel de bine și în practică. Una e să știi ce să faci, alta e să faci. Dar parcă te simți un pic mai bine chiar și dacă doar știi.

Și iată că acum nu știu ce să fac. Sunt într-un moment al vieții mele în care știu mai multe ca oricând despre creșterea copiilor – iar mâine o să cunosc și mai multe pentru că unul din obiectivele mele ca mamă e să mă dezvolt permanent pe acest plan. În plus pentru că de ceva vreme am timp să și citesc mai mult, sunt într-un moment al vieții mele în care am foarte proaspete în minte multe informații din niște cărți foarte bune despre creșterea și dezvoltarea copilului. Nu în ultimul rând, copiii mei sunt deja măricei, putem folosi bine cuvintele, atât ei, cât și eu, pentru a rezolva probleme. Și cu toate astea, nu știu ce să fac, iar treaba asta e – sau a fost – cel puțin frustrantă. Ba chiar au fost câteva momente în care mi-a venit să rostesc cuvintele astea cu voce tare. Să strig că nu știu ce să fac. Resemnată și, mai ales, obosită și deloc fericită. Și atunci m-a lovit. Adevărata revelație. Chiar e ok să nu știu ce să fac. Și nu doar că e ok să nu știu ce să fac, nici măcar nu e nevoie să știu. Pentru că cel mai important lucru pe care-l putem face pentru copiii noștri nu e să-i ajutăm să își rezolve problemele, iar să le rezolvăm noi în locul lor e chiar greșit. Nu, cel mai important lucru pe care-l putem face e accesibil tuturor, indiferent de nivelul de cunoștințe, de cărțile citite, de resursele disponibile și de orice altceva. Pentru că presupune doar să le fim alături la greu. Atât. Nu să le rezolvăm problemele, nu să-i ajutăm să le rezolve, ci doar să fim acolo pentru ei atunci când trec prin greu.

Ideea nu mi-e nouă, se poate să mai fi scris despre ea chiar și aici, pe blog. Iar cel mai bun exemplu pentru susținerea ei l-am găsit acum mulți ani, în cartea scrisă de Dr.Bessel Van der Kolk, Corpul nu uită niciodată. Era vorba despre un studiu făcut pe copiii care au trăit în vremea războiului, în urma căruia s-a ajuns la concluzia că cei care au rămas alături de părinți, în orașele bombardate, s-au dezvoltat mai ok și au avut mai puține probleme pe plan psihic prin comparație cu cei care au fost trimiși la țară, departe de război, dar și de părinți. Știu că povestea asta mi-a rămas în minte încă de atunci și încă de atunci am înțeles cât de important e să fim, mai ales, alături de copii. Pentru că, iată, a fi împreună e mai valoros chiar și decât fuga din fața unui așa eveniment înfiorător cum e războiul.

Cu toate astea, am senzația că niciodată nu am integrat această informație atât de profund ca acum. Poate pentru că multe dintre problemele copiilor mici sunt atât de ușor de rezolvat pentru adulți, iar copiii mei, deși măricei, sunt încă mici. Practic, exceptând situațiile în care ne confruntăm cu dezastre naturale sau mai puțin naturale, dar tot dezastre, experiența noastră de oameni mari ne ajută să vedem că totul va fi bine până la urmă pentru ei, oricât de intense ar fi supărările lor la un moment sau altul. Totuși, uneori ne pierdem în rezolvarea problemelor, fie ele mai mari sau mai mici, și uităm acest lucru esențial – nu rezolvarea e cheia, ci faptul de a fi împreună la greu, indiferent dacă totul se rezolvă sau nu.

Desigur, simt nevoia să adaug că asta nu înseamnă să lăsăm copilul sa se chinuiască atunci când îi e greu, dacă avem puterea de a îl ajuta. Nu cred în educația de felul ăsta, n-am crezut vreodată, dar nu voi dezbate asta acum. Căci acum e doar despre faptul că e ok să nu știm, ca părinți, ce să facem în anumite momente și e ok și că uneori nici nu avem puterea sau resursele necesare pentru a acționa într-un fel sau altul. Cu adevărat important e să fim acolo, langă copil. Asta va face mereu diferența. Căci simpla rezolvare a unei probleme, fără a fi alături de copil, emoțional vorbind, nu va fi niciodată suficientă, indiferent de cât de gravă e aceasta.

Sursă foto – canva.com