Atenție! Acest articol cuprinde experiența mea personală și subiectivă. În cazul în care suferiți de claustrofobie și e nevoie să faceți un RMN, cel mai bine e să discutați cu medicul sau și/sau cu un psihoterapeut.
Mintea încearcă să-ti spună că totul e în regulă, dar corpul și sufletul îți transmit prin toate metodele că nu, nu e deloc în regulă. Și pe măsură ce vocea rațiunii devine din ce în ce mai slabă, pulsul îți crește și simți din ce în ce mai tare că te sufoci. Un aer rece și proaspăt îți mângâie fața, dar corpul tău crede că el e doar o iluzie, căci tu de fapt simți că nu mai ai aer, iar asta e singura ta realitate. Și-atunci vrei să apeși butonul. Pentru că vrei să ieși. Pentru că ești convins(ă) că dacă rămâi înăuntru vei muri.
Eziți, dar nu pentru că știi că dacă-l apeși tot efortul va fi fost în zadar, ci pentru că ți-e teamă că nimeni nu va răspunde apelului tău. Ți-e teamă că ești singur(ă) și singur(ă) vei rămâne, sufocându-te încet și dureros până ce tot aerul va fi dispărut. Și gata, ești gata să te dai bătut(ă), când, parcă în ultima clipă, zgomotul asurzitor, care părea că nu se va mai opri vreodată și îți accentua anxietatea, se transformă în ceva, în altceva, care parcă te resuscitează. Zâmbești ușor, mai întâi aproape fără să-ți dai seama, apoi, pe măsură ce zgomotul e din ce în ce mai puțin zgomot și din ce în ce mai mult muzică, începi să te simți în siguranță și-aproape că-ți vine să dansezi. Știi că nu-i ok să faci asta, știi că e nevoie să rămâi nemișcat(ă) și-atunci faci ceva mult mai important și util – respiri adânc. Da, respiri din nou și, deși încă îți e greu, toate acele zgomote, cândva înfioratoare prin ele însele, se transformă în aliații tăi și îți (re)amintesc în fiecare secundă că ești în siguranță. Da, ești bine și totul va fi bine, căci, deși nu îi poți vedea, știi că ești înconjurat de oameni care sunt acolo cu și pentru tine. Mai ales, zgomotul transformat în muzică îți amintește că toți acești oameni te înțeleg. Nu ești nebun(ă) sau ciudat(ă). E normal să-ți fie teamă. Claustrofobia e reală, e greu de dus și e normal tot ceea ce simți. Iar acest „e normal” e cel care te ajută cel mai mult. Pentru că unul dintre cele mai importante lucruri pentru a fi mai bine atunci când suferi de claustrofobie constă în validarea a ceea ce simți. Iar muzica ce-a fost creată pentru oamenii ca tine fix acest efect îl are.
Am scris rândurile de mai sus cu o zi înainte de a face un RMN. Am mai scris despre asta de-a lungul timpului, cei care sunteți pe aici de mai multă vreme știți deja că sufăr de claustrofobie, însă, cumva, deși am încercat să descriu mai sus o parte din emoțiile care te inundă atunci când te afli într-un astfel de aparat, cred că sunt insuficiente cuvintele pentru a descrie cu adevărat o astfel de experiență. E greu. Atât de greu, încât pentru unii oameni e imposibil să reziste. Atât pentru ei, cât și pentru cei care reușesc să rămână înăuntrul aparatului trăind, la propriu, cel mai negru coșmar al lor, cred, așa cum spuneam și mai sus, că primul pas spre vindecare e reprezentat de validarea emoțiilor și aici intră și atitudinea celor din jur. În aceste condiții, mă bucur din plin să scriu azi despre faptul că înțelegerea claustrofobiei și sprijinul acordat oamenilor care suferă de claustrofobie au ajuns la un alt nivel printr-un proiect realizat de Regina Maria – Rețeaua Privată de Sănătate și Marius Moga. Da, Marius Moga a transformat zgomotele RMN-ului în muzică, iar cei care au simțit vreodată teamă față de acest aparat vor aprecia asta, știu. Mai ales că, trebuie să recunoaștem, melodia e chiar faină. Și, da, eu am făcut RMN-ul la Regina Maria, dar acest articol nu are vreo legătură directă cu clinica iar eu nu sunt pentru ei mai mult decât un pacient ca oricare altul. În plus, aș fi scris despre această inițiativă și dacă nu aș fi făcut investigația acolo. Pentru că muzica asta nu-i pe bani. Oricine o poate asculta oricând și cred că ar trebui să afle cât mai mulți oameni despre ea. Eu am ascultat-o de foarte multe ori, vreme de câteva zile, înainte de RMN. Și, da, m-a ajutat, însă mai mult decât muzica în sine, m-a ajutat mesajul ascuns în spatele ei, mesaj pe care îl văd ca pe o recunoaștere a greului dus de oamenii care suferă de claustrofobie. Și pentru asta le sunt recunoscătoare și lui Marius Moga și Rețelei de Sănătate Regina Maria.
Altfel, dacă vreți și puțin umor, să-i zicem negru, vă spun câte ceva și despre cum m-au ajutat copiii mei de data aceasta. Cum povesteam în urmă cu ceva timp, data trecută când am făcut un RMN, i-am pus pe copii – care erau mult mai mici atunci – să asculte sunetele aparatului și i-am întrebat la ce se gândesc atunci când le aud. Experiența a fost amuzantă și foarte utilă pentru mine, copiii mei și cuvintele lor fiind atunci ancora de care m-am agățat și cu ajutorul căreia am reușit să rezist pe parcursul întregii investigații. Nu a fost deloc ușor, la final, când am ieșit întreagă din aparat, au curs lacrimi adevărate. Însă am reușit, motiv pentru care am zis să procedez și acum într-un mod asemănător.
Am pornit, așadar, sunetele aparatului pe YouTube, moment în care copiii mei au închis ochii și și-au acoperit deodată urechile, de parcă ar fi auzit cel mai groaznic lucru din lume. Nu m-am dat bătută, am rămas optimistă, chiar dacă începutul nu era încurajator. I-am întrebat, așadar, după ce au deschis ochii și urechile, la ce anume li se duce gândul atunci când aud acele sunete, moment în care, cu cea mai inocentă voce din lume, băiețelul meu mi-a spus – „la o drujbă care-ți taie capul”. Acum, știu că primul impuls sănătos e să râzi atunci când auzi așa ceva, într-un asemenea context. Dar atunci când vorbim despre claustrofobie nu ne așteptăm neapărat la impulsuri sănătoase sau la gânduri raționale. Primul lucru pe care l-am simțit a fost propria inimă în gât. Însă, pentru că eram totuși cu copiii și ei au asupra mea acest efect de a mă aduce cu picioarele pe pământ, am reușit să o înghit la loc și-am început să râd și să rostesc un „mulțumesc” sarcastic. Vai și cât am mai putut să râd în continuare, inclusiv în seara acelei zile, căci discuția a continuat într-un mod spontan și amuzant, în așa fel încât m-am gândit că râsul chiar e cel mai bun medicament și-apoi am trecut în extrema cealaltă, în care mă gândeam că, dacă nu mă sufoc în aparatul acela, s-ar putea să fiu dată afară căci nu mă voi putea opri din râs. Cert e că toată treaba asta m-a ajutat să scap de mare parte din tensiunea acumulată. În plus, a venit la pachet și cu alte lucruri amuzante, cum ar fi niște mișcări pe care sper să nu le mai reproduc vreodată în viața mea, în timp ce încercam să dansăm împreună pe muzica lui Marius Moga, asta în condițiile în care mișcările mele sunt limitate în aceste zile și-mi provoacă dureri.
Așa a venit și ziua cu pricina când, tot din cauza mișcărilor, am decis să plec de acasă pregatită în proporție de 90%. Mi-am dat jos brățările pe care le folosesc ca pe o ancoră în viața de zi cu zi, nu mi-am pus cercei, nici verighetă sau inel. Și mi-am dat seama, în acel moment, că mă simt goală pe dinăuntru și pe dinafară, iar trupul și mintea mi-au fost invadate de emoții deloc ușoare. Atunci am respirat adânc, am luat cutia cu carioci și am mers la copii și i-am rugat să-mi deseneze ceva pe mâini. Ceva care să-mi dea putere. Și m-am simțit din nou puternică.
Ajunsă în clinică, răbdarea și forțele mi-au fost puse greu la încercare datorită unei întârzieri. Am apreciat că am fost anunțată încă din prima clipă, iar ulterior, când întârzierea asta a devenit și mai mare și m-am dus să întreb cât mai durează, băiatul de la recepție m-a ajutat cu cea mai mare înțelegere. Mai târziu aveam să aflu că și el avea claustrofobie.
Așadar, după mai multe plimbări afară și după ce am mers la toaletă de mult prea multe ori – căci voiam să merg la toaletă fix înainte să intru și cum nu știam exact când voi intra, am cam exagerat – am fost, până la urmă, chemată înăuntru. Asistentul – căci presupun că asta era, în caz că nu, îmi cer scuze – era destul de intimidant din punct de vedere fizic, însă s-a dovedit a fi mai mult decât ok pe alte planuri, începând cu faptul că a tratat cu maximă seriozitate claustrofobia mea. Cred că și acesta e un detaliu care a contat enorm, mai ales că a fost ceva în vorbele lui, înainte să iasă din sală, care pur și simplu mi-a dat încredere. Îmi amintesc că mi-a pus acel buton în mână și mi-a spus fix așa – „sunt în camera alăturată, mă chemați oricând aveți nevoie și vă scot imediat”. Nu știu dacă a fost siguranța din vocea lui, acel „vă scot imediat”, amândouă sau multe altele adunate, dar cert e că l-am crezut. În plus, stăteam și foarte confortabil, mi-a pus o pernă sub picioare – nu cred că intră în tratamentul standard, la celelalte RMN-uri nu am beneficiat de ea; cred că a fost folosită fix din cauza problemei mele din acest moment – și o pătură pe mine. Nu în ultimul rând, a contat mult și faptul că avea să dureze puțin. În trecut am făcut un RMN cerebral și unul pentru umăr. Pe ambele le-am resimțit ca pe o perioadă de tortură intensă. Acum totul avea să dureze maxim 20 de minute și încă de la început am simțit experiența mai puțin copleșitoare prin comparație cu cele anterioare.
După ce a început investigația, cam jumătate din timp – cu întreruperi – m-am concentrat pe propria-mi respirație, nu neapărat ca tehnică de controlare a anxietății, cât pentru că aveam dureri – din cauza afecțiunii pentru care am făcut RMN-ul, nu din cauza investigației. Cumva, durerea pe care mă străduiam să o țin sub control a reușit să-mi distragă atenția de la anxietate. Când aceasta din urmă revenea, m-am concentrat pe zgomotele aparatului, încercând să regăsesc în ele ritmul melodiei lui Marius Moga, am conștientizat prezența desenelor copiilor pe pielea mea și mi-am umplut mintea cu imagini frumoase cu și despre ei. Peste o vreme, asistentul a venit, așa cum îl rugasem, și m-a anunțat că s-a scurs jumătate din timp. Asta m-a făcut să mă simt, din nou, în siguranță și atunci s-a întâmplat minunea. Perfect conștientă de ceea ce fac, am deschis ochii. Am mai făcut asta o singură dată în trecut, iar experiența a fost cruntă. Acum însă, am deschis ușor ochii, concentrându-mă pe respirație, în timp ce îmi spuneam în minte că sunt în siguranță. Nu știu cât am stat așa, poate a fost un minut întreg, poate mai mult sau mai puțin, însă știu că nu am simțit că mă sufoc. I-am închis la loc ușor, la fel de perfect conștientă de ceea ce fac, fără să intru în panică, ci doar pentru că nu doream să exagerez și să-mi forțez limitele mai mult decât aș putea duce. Și deși știu că doar o persoană cu claustrofobie va înțelege în profunzime ce spun acum, momentul acela, când am stat cu ochii deschiși înăuntrul aparatului, fără să intru în panică și fără să simt că mă sufoc, a fost unul din cele mai importante din toată viața mea și cel în care am realizat unul din cele mai mărețe lucruri din viața mea.
Am ieșit de acolo obosită și complet zăpăcită. Între altele, când a trebuit să plătesc, în loc să scot cardul, eu am scos buletinul și i l-am întins băiatului de la recepție, care, din nou, a fost tare înțelegător. Atunci am aflat că și el avea claustrofobie și mi-a spus că cel mai mult a rezistat 18 minute în aparat. Îi mulțumesc și îl felicit cu această ocazie, sunt sigură că data viitoare va fi și mai bine. Revenind la mine, dincolo de faptul că eram confuză și copleșită, eram și foarte fericită. Sunt sigură că dacă n-aș fi avut dureri și corpul mi-ar fi permis, aș fi ieșit de-acolo zburdând ca un copil.
La final, menționez încă o dată că, dacă suferiți de claustrofobie, e bine să mergeți la un terapeut. Mai ales, nu vă pierdeți speranța. La un moment dat chiar va fi mai bine, iar melodia lui Marius Moga s-ar putea să contribuie la asta într-un mod tare frumos.
Surse foto : canva.com & arhivă personală
carrusel 
Un comentariu Adăugă-le pe ale tale