Cum te pregătești pentru RMN dacă suferi de claustrofobie

Încep acest articol prin a menționa că dacă suferiți de claustrofobie sau alte fobii, anxietate, atacuri de panică sau ceva asemănător, e bine să cereți ajutorul unui terapeut. Acest articol este scris dintr-o nevoie a mea și se bazează pe experiența mea de până acum. Puteți sau nu rezona cu el, vă poate fi util sau nu și e bine să fiți conștienți de aceste lucruri dacă decideți să îl citiți. Fiecare om e unic și fiecare experiență e unică.

Articolul l-am scris pentru mine, cu o zi înainte de a face al doilea RMN din viața mea. L-am scris ca exercițiu terapeutic pentru că, în mod surprinzător, deși nu era prima dată când treceam prin asta, îmi era mai mult teamă. Probabil faptul că eram în pandemie a contat mult, mai ales că era necesar să port și masca. Pentru o persoană care suferă de claustrofobie, ideea de a intra într-un tub mic poate fi terifiantă. Dacă îi mai acoperi și fața, deja totul e mai mult decât terifiant.

Pentru că pe mine m-a ajutat acest exercițiu, dar și pentru că nu am găsit prea multe materiale asemănătoare pe internet, m-am hotărât să-l corectez și să-l public. Prin urmare, următoarele lucruri ar putea fi utile în cazul persoanelor care suferă de claustrofobie și au nevoie să facă un RMN:

  1. Validarea fricii de către noi înșine și de către cei din jur. Sunt puțini oamenii care înțeleg fobiile și, de-a lungul timpului, am observat o toleranță destul de mică față de cei care au o teamă aparent nejustificată. În cazul în care respectivul nu este ignorat sau certat, apare râsul, alături de sora lui, mult mai nocivă, ironia. Toate acestea pot genera multă durere persoanei care suferă de claustrofobie, iar încercarea de a convinge acești oameni că nu e în regulă să se comporte astfel e o risipă de energie atunci când ne aflăm într-o situație vulnerabilă. Prin urmare, e bine să ne înconjurăm de oameni care ne pot înțelege – în cazul în care ei există – și să îi evităm pe ceilalți atunci când ne aflăm într-un moment dificil cum este acela în care e necesar să facem un RMN și suferim de claustrofobie. De asemenea, e foarte important să lucrăm cu noi înșine, să ne înțelegem și acceptăm frica. Faptul că o frică este irațională înseamnă doar că pericolul nu e real. Frica, ea singură, e reală și poate fi foarte chinuitoare. E important să înțelegem asta, să fim blanzi cu noi și, în cazul în care acest lucru este posibil, e bine să identificăm cauza acestei frici, lucru care poate fi făcut cu ajutorul unui terapeut.
  2. Informare. Necunoscutul îi sperie chiar și pe cei mai puternici oameni. De regulă, personalul medical informează pacientul cu privire la modul în care se va desfășura investigația, dar pentru pacienții claustrofobi aceaste informții pot să nu fie suficiente. Prin urmare, pentru a reduce frica, este util să aflăm cât mai multe lucruri despre obiectul sau locul care ne provoacă această teamă. În cazul RMN-ului, este util să înțelegem în profunzime cum funcționează aparatul, ce semnifică zgomotele lui sau cum ne ajută. În acest sens, mie mi s-au părut utile câteva video-uri de pe Youtube, pe care le voi enumera la finalul acestui articol.
  3. Identificarea unui obiectiv, sau, cu alte cuvinte, a luminiței de la capătul tunelului. Cum aparatul chiar arată ca un tub, e bine să vizualizăm mereu acel ceva care ne așteaptă la ieșirea din tub. De ce facem acest RMN? Cu ce ne ajută investigația și cum ne va îmbunătăți viața? Ideal ar fi să fie un obiectiv cât mai specific și nu unul general, cum ar fi faptul că vom fi mai sanătoși pentru că vom primi tratamentul corect. În ceea ce mă privește,m-am gândit la faptul că, prin oferirea unui diagnostic corect și, ulterior, a tratamentului potrivit, RMN-ul mă va ajuta să îmi îndeplinesc dorința de a practica un anumit sport (pe care nu am voie să îl practic în acest moment) dar și să mă joc cu copiii mei jocuri mai antrenante care îi vor face să râdă. Deci ne-am văzut pe mine și pe ei, veseli, la capătul tunelului.
  4. Conștientizarea faptului deținem controlul. Acel buton de panică – care ni se pune în mână înainte de a intra în tub – e real și îl putem folosi în orice moment, deși, desigur, dacă îl folosim, investigația se va opri și nu asta ne dorim. Totuși, e bine să rămânem conștienți de faptul că el chiar există și noi chiar deținem controlul asupra a ce ni se întâmplă.
  5. Găsirea unor ancore care ne ajute rămânem în prezent. De obicei, fobiile au în spate un moment 0, de multe ori o traumă. Atunci când ajungem într-o situație care ne aduce aminte de acel ceva vom resimți aceleași emoții, ca și când am retrăi întâmplarea cu pricina. În aceste situații, e util să avem acel ceva care să ne poată ajuta să rămânem în prezent, cum ar fi, spre exemplu imaginea unei persoane dragi. Pe mine m-a ajutat mult să-i văd în mintea mea pe copiii mei. În acele momente simțeam că mă liniștesc și treaba asta are și mai mult sens atunci când mă gândesc la faptul că se spune că nu putem simți iubire și frică fix în același timp. Să înlocuim, așadar, frica cu iubirea. În cazul în care pare dificil să realizăm asta și în contextul în care e exclus să avem cu noi vreun fel de obiect care să ne ajute, putem apela la un desen simplu, cum ar fi o inimă desenată pe piele cu o cariocă pe bază de apă, pe una dintre zonele care nu vor fi examinate.
  6. Folosirea imaginației pentru a vedea lucrurile și din alte puncte de vedere și pentru a face diferite asocieri pozitive. Spre exemplu, eu am încercat să mă gândesc la cum ar reacționa băiețelul meu la vederea acestui aparat și mi-am dat seama că ar fi foarte încântat și sigur și-ar dori să se joace cu el și în el pentru că, pur și simplu, adoră tunelurile. Putem, așadar, să privim tubul aparatului ca pe un tunel plin de comori sau ca pe o componentă a unui loc de joacă pentru copii. De asemenea, putem să ne folosim imaginația pentru a încerca să dăm o semnificație pozitivă zgomotelor pe care le scoate aparatul atunci când face fotografii. Din punctul meu de vedere, ar fi ideal să facem asta acasă, înainte, și să încercăm să facem totul cât mai amuzant, lăsându-ne imaginația să zburde nestingherită. Pe mine m-a ajutat foarte mult; cel mai des m-am dus cu gândul la un mixer foarte zgomotos cu care făceam aluatul pentru turta dulce de Crăciun, dar și la baiețelul meu care, ascultând unul dintre zgomote, mi-a spus că se aude ca o chitară (!).
  7. Schimbarea perspectivei, prin încercarea de a privi această experiență nu cu teamă, ci cu curiozitate și nu ca pe ceva neplăcut, ci ca pe o oportunitate. Mie, spre exemplu, mi s-a părut fascinantă experiența din urmă cu doi ani, când am efectuat un RMN cerebral. Asta în ciuda fricii și a momentelor în care a fost cât pe-aci să apăs butonul de panică. Totul deoarece mi se pare fascinantă puterea extraordinară pe care mintea noastră o are. Îmi amintesc ca azi momentul în care am deschis ochii, nici eu nu știu de ce, și instant mi-a crescut pulsul și am simțit că mă sufoc. Am mai trăit o dată aceleași senzații, în timpul unei intervenții chirurgicale și atunci a fost necesar să fiu sedată. În timpul RMN-ului am reușit să rezist până la final, deși a fost inimaginabil de greu. Cert e că este, practic, imposibil să ne sufocăm în timpul unui RMN pentru că, de fapt, nu ne aflăm într-un spațiu cu adevărat închis. Aerul intră și iese și, în plus, aparatul are ventilație. Știu că am conștientizat bine de tot asta atunci. Felul în care simțeam aerul , îmi amintea de briza mării. Simțeam că mă sufoc, dar, ușor, ușor am reușit să mă conving de faptul că nu aveam cum să mă sufoc cu adevărat, din moment ce, practic, bătea vântul din toate părțile. Încă de atunci mi s-a părut extraordinar să pot descoperi cât de puternică este mintea noastră și cum se poate ca, uneori, să simțim ceva ca fiind 100% adevărat și, de fapt, să nu fie astfel. Genul acesta de experiențe pot fi observate și în cazul pacienților care se simt mai bine chiar și dacă înghit doar o banală bomboană – fără să știe, desigur – în locul unui medicament (efectul placebo). La al doilea RMN nu am mai deschis ochii. Deși eram curioasă, nu m-am simțit suficient de puternică pentru a face asta. Cu ochii închiși e mai simplu. 🙂
  8. Solicitarea ajutorului. Se știe că dacă ne mișcăm sau vorbim în timpul investigației, aceasta va dura mai mult. Totuși, nimic nu împiedică – cel puțin teoretic – personalul medical să vorbească din când în când, să ne spună cam câte minute mai sunt sau să ne ajute să ne liniștim. E foarte util ca, dacă se poate, să cerem să ni se vorbească, dar nu m-aș baza neapărat pe asta. Spre exemplu, eu am avut noroc de o doamnă asistentă foarte drăguță și empatica, în cazul celui de-al doilea RMN, dar la primul personalul medical era departe de astfel de comportamente. Prin urmare, deși medicii și asistentele ne-ar putea ajuta, e bine să nu ne creăm așteptări nerealiste dacă nu știm exact cu cine și cum vom interacționa. Totuși, în cazul în care teama este foarte mare, putem vorbi cu medicul nostru înainte și putem apela inclusiv la sedare. Nu știu exact cum se procedează, dar știu că este posibil. De asemenea, terapia ajută mult.

În continuare, așa cum spuneam mai sus, vă las câteva materiale pe care le-am găsit utile:

Mai jos puteți asculta zgomotele pe care un astfel de aparat le produce. Din câte am înțeles, ele se aud atunci când aparatul face fotografii (și face multe 🙂 ):


Mai jos puteți vedea cam cum decurg lucrurile și cum funcționează aparatul:


În continuare, puteți asculta experiența unei persoane care suferă de claustrofobie:


Aici găsiți câteva informații în limba română:

De asemenea, la o simplă căutare pe google, găsiți și informații scrise, în română, în general, pe site-urile clinicilor private, iar aici puteți citit un alt articol despre claustrofobie, scris de mine.


Sper ca acest articol să fie de folos. Cum spuneam, l-am scris ca exercițiu terapeutic. Inițial am fost sfătuită să scriu ca și cum le-aș vorbi copiilor, dar până la urmă mi-a ieșit un articol. În orice caz, atunci când ne e greu să facem ceva, ajută mult să încercăm să descriem această experiență pentru altcineva, fie că vorbim despre copiii noștri, prieteni sau cititorii unui blog. 🙂

La final, va recomand încă o dată că, în cazul în care suferiți de claustrofobie sau ceva asemănător, să solicitați ajutorul unui terapeut. Chiar se poate să fie mai bine! 🙂

Fotografie de MART PRODUCTION pe Pexels.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s