Experiența mea cu hernia de disc cervicală, pe care am început să o povestesc aici și aici, a continuat într-un mod descurajant și destul de urât pe moment. Dincolo de dureri, nici pe plan psihic nu eram bine, nu știam nimic despre hernie, mă simțeam neputincioasă și speriată. Pe bună dreptate, căci e de-a dreptul înfricoșător ca, dintr-o dată, să nu te mai poți mișca, iar forța musculară din brațe să scadă până aproape de zero.

În plus, faptul că, așa cum am spus în articolul trecut, nu luasem medicamentele prescrise, mă îngrijora și el. Știam că e necesar să fac recuperare, dar era dificil cu copiii. Mai ales, eu simțeam că aveam nevoie să merg și la un medic. Aveam nevoie să înțeleg ce mi se întâmplă, să știu cum gestionez partea cu medicamentele și multe altele. Prin urmare, am început prin a cere o recomandare la medicul de familie. Am primit-o, dar, din păcate, medicul neurolog recomandat avea loc liber abia peste o lună, iar eu simțeam că  nu rezist o lună. Am început atunci să caut singură, pe internet, m-am gândit că un medic care lucrează într-o clinică de kinetoterapie ar putea fi exact ce am nevoie și am făcut programare la un astfel de medic. Din păcate, s-a dovedit a fi cea mai proastă alegere, practic, dacă aș fi aruncat pe fereastră banii pe care i-am dat acolo, ar fi fost fix același lucru, poate chiar mai bine.

Pe scurt, când am ajuns în cabinet, medicul m-a întrebat ce problemă am, dar apoi m-a întrerupt văzând că am documente medicale în mână. S-a uitat pe foi și a tras concluzia că am hernie de disc, lucru evident de altfel, era suficient să știi să citești, căci scria clar în interpretarea RMN-ului. Mi-a făcut apoi, verbal, un plan de tratament pe un an, la niște costuri absolut uriașe, și a început să pună presiune să fac programare atunci, în acel moment. Era atât de insistent încât, dacă nu aș fi avut o regulă veche și bine stabilită în minte – să nu iau decizii costisitoare înainte de a dormi cel puțin o noapte – cred că m-ar fi convins și asta în condițiile în care clinica respectivă era la aproape o oră distanță de casă. Nu m-a întrebat cum mă simt, ce mă doare în acel moment (gâtul meu era încă rigid și dureros), nu m-a consultat propriu-zis, deși am menționat încă o altă problemă, la umăr, care interfera cumva cu hernia; la final m-a întrebat dacă am întrebări. M-am bucurat că pot și eu să vorbesc și, cum chiar aveam întrebări, am început să le pun. Vreo trei, cred, după care m-am lăsat păgubașă, căci răspunsul a fost același de fiecare dată – vă spun data viitoare când ne vedem. Între altele, în condițiile în care, la acel moment, eu încă aveam dureri, omul mi-a spus că îmi va spune data viitoare când ne vedem (în cazul în care asta chiar s-ar fi întâmplat, ar fi fost peste cel puțin o săptămână) ce pastile să iau și cum. Am fost, cred, în stare de șoc atunci și încă ceva timp după consultație, căci n-am putut reacționa. Când am ajuns acasă, am făcut cel mai firesc lucru din lume și de care, mi-am dat seama, aveam mare nevoie – m-am pus pe plâns. Cum spuneam, n-am avut prezența de spirit, nici puterea să reacționez altfel la acel moment, motiv pentru care nu știu dacă ar fi corect să dau acum, aici numele clinicii sau al medicului. În general, înainte să vorbesc de rău despre cineva, mă asigur că am încercat, înainte, să rezolv problema pe alte căi.

Ca să fie totul și mai interesant, la scurt timp, am început să am și simptome de răceală, inclusiv febră, ușoară, dar suficientă cât să-mi agraveze stare. Nu știam ce să fac mai departe, îmi era frică, la propriu, de corpul meu, îmi era teamă să fac orice mișcare. Medicul ortoped care mă văzuse prima dată îmi recomandase repaus, kinetoterapeutul care locuia cu mine pe scară îmi recomandase mobilizare imediată și fizioterapie. Sperasem să mă lămuresc cu o a treia opinie, dar rămăsesem în ceață și acum mă simțeam și mai rău. Într-un final, am decis să-mi ascult instinctul, am făcut exerciții ușoare în fiecare zi și am purtat un guler cervical pentru a mai elimina din presiune și riscuri (recomand consultarea unui medic/kinetoterapeut pentru o astfel de măsură). În plus, a fost nevoie să învăț să am răbdare, răcită în felul acela oricum nu mai puteam merge nicăieri.

Ulterior, am căutat pe Google Maps cel mai apropiat cabinet de kinetoterapie și, spre marea mea bucurie, am gasit unul foarte aproape. Am sunat și am purtat o adevărată conversație cu bărbatul de la celalalt capăt al firului, eu inițial dorind doar să merg pentru a învăța cât de cât cum să fac exerciții acasă. Totuși, între altele, kinetoterapeutul mi-a spus că pot veni cu copiii, căci lucrează singur și ei nu au pe cine deranja, iar asta a schimbat mult lucrurile. În bine, căci am făcut o primă programare.

De asemenea, l-am cautat și pe internet, am văzut că e proaspăt tătic, iar acesta a fost un alt plus, alături de faptul că avea recenzii bune. Eram însă sceptică, căci avusesem mai multe experiențe neplăcute ( medicul de mai sus fusese doar cireașa de pe tort, strict pe partea cu hernia, însă se mai întâmplaseră și altele, despre care nu are sens să povestesc aici), îmi era teamă că era poate prea tânăr, poate cu prea puțină experiență (cabinetul era deschis în urmă cu doar un an, ulterior am aflat că lucrase înainte într-o altă clinică), îmi era teamă că aș putea ajunge acolo rău și aș putea ieși mai rău. Am decis totuși să îi acord o șansă, știam că toate îndoielile mele se bazau pe frici nu neapărat raționale și pe idei preconcepute greșite. Îmi dădeam seama că faptul că e tânăr și la început ar putea fi de fapt un avantaj, deoarece, în general, tinerii tind să fie mai dedicați și mai atenți. Prin urmare, am zis că trebuie să-i acord o șansă.

Prima programare a fost fix de ziua mea de naștere, iar eu am ajuns acolo cu gâtul încă rigid și dureros și cu mari emoții, însoțită de copii. Au urmat mai bine de două ore în care am vorbit pe îndelete, mi s-a făcut o evaluare fizică și apoi, pentru că încă mai puteam rămâne, o ședință cu masaj, terapie cu ventuze și fizioterapie. Mi-a plăcut în mod special că a fost foarte relaxat cu copiii, a vorbit cu ei, i-a lăsat să se joace liber în încăperea dedicată strict kinetoterapiei, iar ei, la rândul lor, l-au plăcut pe el. Și poate că nu ar fi de așteptat ca acest aspect să conteze cel mai mult, însă pentru mine era foarte important ca cei mici să se simtă bine acolo, deoarece nu aveam cu cine să îi las acasă. În plus, chiar dacă aș fi forțat lucrurile să ajung la alte ore, în scurt timp începea vacanța.

Un alt lucru, care a contat enorm, a fost ca eu să mă simt confortabil pe plan psihic, motiv pentru care nu am făcut aproape niciun efort să-mi controlez emoțiile. M-am arătat aproape cu totul – în limita granițelor pe care instinctiv le avem atunci când vorbim cu o persoană pentru prima dată – cu frici, cu neputință, cu o mulțime de întrebări, multe stupide, altele delicate, inclusiv pe plan material. În general, eu pun bariere destul de mari între mine și oameni, din frică, acolo eram conștientă de faptul că nu vom avea cum lucra împreună în viitor și nu aș fi avut cum să mă simt confortabil să-mi las corpul, la propriu, pe mâinile unui om cu care nu m-aș fi simțit ok pe plan psihic. Și a fost bine, am simțit că putem comunica, mai ales, nu m-am simțit judecată pentru anumite greșeli și nu doar atât.

În ceea ce privește strict evaluarea, am simțit că a fost făcută cu toată atenția, iar referitor la terapia propriu-zisă, cum nu aveam altă experiență cu excepția celei cu vecinul meu și fusesem atât de ignorată încât, cu câteva săptămâni în urmă, nici nu știam măcar în ce constă, de exemplu, fizioterapia sau altele asemenea, m-am gândit că cel mai bine e să-mi ascult corpul. Am învățat să fiu foarte atentă la tot ce simt (poate puțin prea atentă) și mi-am lăsat corpul să-mi vorbească și să-mi spună dacă e bine ori nu ce mi se face acolo. Și a fost bine, eu chiar m-am simțit mai bine, atât în timpul ședinței, cât și după aceea, motiv pentru care am decis să merg mai departe cu un abonament care includea două ședințe pe săptămână cu fizioterapie, masaj decontracturant și elongații cu mobilizare. Știu că,  în mod obișnuit, se fac ședințe zilnic, nu știu care e neapărat cea mai bună abordare, cert e că pentru mine aceasta a fost varianta care a funcționat cel mai bine, ținând cont și de ceilalți factori, nu doar strict de hernie.

Din păcate însă, greul nu trecuse, dar ceea ce s-a întâmplat mai departe m-a făcut să am și mai mare încredere în terapeut. Pe scurt, peste vreo trei zile m-am blocat din nou, de data aceasta pe partea dreaptă, și a fost chiar mai înfricoșător ca înainte, căci forța muscultară din mână aproape că nu mai era deloc. S-a întâmplat dimineața devreme, m-a luat din somn, fiind cu atât mai înfricoșător. Deși a fost mai puternică, fizic am dus criza mai bine decât pe celelalte două, deja aveam experiență. Pe plan psihic însă, m-a dărâmat, căci am înțeles bine de tot cât de neputincioasă sunt în fața acestei hernii.

Am așteptat să se facă o oră decentă și i-am scris terapeutului, mi-a răspuns rapid, mi-a dat mai multe sfaturi utile și, foarte important, am reușit să ne vedem peste vreo două ore. Toate acestea m-au ajutat enorm, mai ales că ulterior mi-a spus că îi pot scrie oricând, inclusiv în weekend, lucru care m-a făcut să mă simt în siguranță. În plus, după acea ședință m-am simțit mult mai bine. La câteva ore după acel blocaj eram mult mai bine decât fusesem la mai multe zile după primul blocaj. Pentru mine asta era dovada că alesesem calea cea bună.

Desigur, nu aș putea să nu vă zic și numele terapeutului, mai ales că îi sunt profund recunoscătoare pentru tot. Așadar, dacă aveți probleme de acest gen și locuiți în zonă, veți găsi la Spine Therapist by Cristian Pleșa un om foarte dedicat și pasionat de ceea ce face, care își tratează pacienții cu cea mai mare seriozitate și multă compasiune.

A doua zi după acel blocaj plus ședința aferentă, am reușit să ajung și la un medic ortoped,  recomandat de terapeut, care a reușit să răspundă întrebărilor care nu-și găsiseră încă răspuns, inclusiv cele legate de medicație, iar aceasta este o altă experiență pentru care sunt recunoscătoare. Ulterior, peste ceva timp, aveam să ajung și la neurolog. Ambii medici au fost de acord cu faptul că evoluția mea e foarte bună și, dacă mă țin de treabă, nu se pune problema de operație.

A urmat o perioadă în care am mers săptămânal la recuperare și zilnic am făcut exerciții acasă, crescând mereu nivelul lor de dificultate. Lucrurile nu au fost mereu roz, terapia a fost întreruptă de vreo două ori ( în una din dăți au fost iarăși copiii bolnavi, în cealaltă a avut terapeutul o problemă), dar chiar dacă uneori evoluția a fost înceată și mi se părea că stau pe loc, totul a continuat să meargă spre bine.

În prezent, am zile în care nu mă doare nimic, momente în care am dureri ușoare seara, după o zi mai plină (nu blocaje) sau, extrem de rar, momente când am dureri ușoare de-a lungul întregii zile. Ca să înțelegeți nivelul la care sunt, de la noaptea în care n-am închis un ochi de durere au trecut aproape patru luni și, până azi, exceptând scurtul tratament inițial, am luat pastile doar de trei ori. În rest, durerile au cedat cu exerciții și/sau creme. Însă, foarte important, încă de atunci, deorece am aflat, în mare, care au fost cauzele în cazul meu, am făcut multe alte schimbări în viața mea, căci am înțeles că multe gesturi, aparent banale, îmi făceau rău.

Spre exemplu, aplecările, pe care, dacă ai casa în grijă în cea mai mare parte a timpului, le faci de mai multe ori pe zi, fără să conștientizezi măcar, când, spre exemplu, încarci și descarci mașina de vase sau rufe. Am învățat să nu mă mai aplec într-un mod care dăunează coloanei vertebrale, am învăț să stau în genunchi și, da, inițial am făcut asta pentru că nici nu puteam altfel și am făcut-o furioasă, ajungând la punctul în care aveam semne în genunchi. Având și pielea sensibilă, în scurt timp am făcut răni. Atunci am acceptat în sfârșit realitatea și azi, deși aș putea să mă aplec fără dureri (sunt convinsă că ele ar apărea ulterior, într-o formă sau alta), prefer sa nu o mai fac și mi-am pus, în bucătărie și baie, mici covorașe din spumă, pentru a îmi proteja genunchii.

La fel, am fost nevoită să accept că n-am putut scrie și citi o vreme. Am învățat apoi cum sa fac asta fără să-mi fac rău. O să scriu mai multe în viitor despre acest subiect.

Mai ales, am învățat să nu-mi mai fie (atât de) frică de corpul meu; am învățat care mișcari îmi fac rău și care îmi fac bine și am învățat să controlez durerea cu ajutorul cremelor, repausului, masajului (acasă) și al exercițiilor. Nu am idee dacă e posibilă o viață cu zero durere atunci când deja s-a instalat hernia, dar dacă durerea apare rar și e la un nivel la care se diminuează sau dispare cu exerciții sau cremă (cremă ușoară, nu cu substanțe puternice) eu cred că-i destul de bine. Altfel, cu siguranță stilul de viață se schimbă și dacă cumva nu acceptăm asta și continuăm să facem lucrurile care ne-au adus în acest punct, lucrurile se vor înrăutăți.

La final, din moment ce am terminat de povestit despre cum a debutat și evoluat hernia, îmi propun, așa cum spuneam, să scriu periodic despre cum e evoluția mea pe termen lung. Până atunci, voi reveni cu articole despre schimbarea stilului de viață, despre obiecte sau noi obiceiuri care m-au ajutat pe mine, despre kinetoterapie, fizioterapie și alte lucruri importante.

Sursă foto – canva.com