Anul acesta m-a cuprins nostalgia și mi-am amintit de prima mea zi de școală. Sau poate ar trebui să spun primele mele zile de școală și nu mă refer aici la prima zi din fiecare an, ci la toți acei ani în care totul era nou pentru mine, la începutul clasei I sau la începutul clasei a V-a, pe acesta din urmă trăindu-l de două ori, deoarece am început într-o școală și peste două săptămâni m-am mutat în alta. Și câte emoții am avut de fiecare dată!… Emoții și, mai ales, așteptări, deoarece, de fiecare dată, școala mi-a fost prezentată sub forma unui ideal deosebit de frumos, iar eu, naivă, chiar m-am dus acolo crezând că așa va fi. Și cât de mare a fost dezamăgirea!… În clasa I, dar mai ales în clasa a V-a, când am mers la școală în oraș, după ce inițial fusesem la sat, și la început nu m-am integrat deloc. Desigur, lucrurile au fost cu atât mai rele cu cât, în clasa a V-a, am dus această durere singură. Se făcuseră anumite sacrificii pentru ca eu să merg la școala din oraș și nu îndrăzneam să spun acasă că nu mi-e bine; simțeam că sunt nerecunoscătoare pentru șansa care mi se oferise și-atunci tot ce puteam face era să plâng singură, pe ascuns. Și mă simțeam rău și pentru că îmi invinuiam familia că mă trimisese de acasă, singură și mică între necunoscuți. Credeam profund că e ceva în neregulă cu mine și-apoi, când am mai crescut și-am privit lucrurile într-un mod mai obiectiv – sau cel puțin așa credeam – am ajuns la concluzia că nu era altă cale. Decizia de a fi trimisă la școala din oraș fusese cea mai bună, nu puteam să o pun nici măcar puțin la îndoială. Dacă aș fi rămas la țară, asta ar fi fost cea mai mare greșeală, prin urmare, răul prin care trecusem fusese necesar, mi-am zis, dar nu m-am simțit mai bine privind lucrurile așa, doar în alb și negru.

Mult mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, ar fi existat și o cale de mijloc; da, exista o cale de mijloc, prin care eu aș fi putut merge la școala din oraș fără să sufăr atât de tare. Da, soluția ar fi fost să nu fiu singură pe acest drum, să nu mi se prezinte povești idealiste și deloc reale despre școală și, mai ales, să am parte de înțelegere și sprijin emoțional când îmi era greu.

Desigur, nu-mi învinuiesc deloc părinții pentru că nu mi-au oferit aceste lucruri. Sunt împăcată cu asta, nu am reproșuri. E foarte posibil ca mama chiar să fi crezut ea însăși că la școala din oraș totul va fi perfect și, chiar dacă nu ar fi fost așa, oricum nu știa prea multe despre acceptarea emoțiilor și a sprijiului emoțional. Din punctul ei de vedere, strategia cea mai bună atunci când te simțeai rău era să ți se distragă atenția. Era important să nu te mai gândești la acel ceva, era important să uiți. Dar cum să uiți atunci când povestea se repetă zilnic? Și, dacă atunci asta era ceva comun, de ce am mai crede azi că uitarea sau denaturarea adevărului reprezintă o soluție?

Am mai scris despre asta, dar azi vreau să adaug că școala chiar e ceva minunat și ar fi ideal să le prezentăm copiilor câte puțin din istoria școlii, dar și să le povestim despre viața copiilor din vremea când aceștia nu aveau acces la educație. Însă nu cu tonul acela care sugerează că „uite, cât de nerecunoscător ești pentru ceea ce ai”, ci folosind unul neutru, mai degrabă sincer, după ce am fost sinceri chiar și cu noi. Să mergi la școală chiar e un privilegiu și așa va rămâne atât timp cât încă mai sunt pe lume copii care muncesc ori n-au parte de educație, dar asta nu înseamnă că nu e greu uneori. Să le fim alături copiilor, atunci când le e greu, să nu le prezentăm școala ca fiind un loc ideal, ci un loc necesar, cu bune și rele, să le validăm emoțiile, să nu-i facem să simtă că e ceva în neregulă cu ei atunci când suferă, să le vorbim despre cât de importantă e mai ales educația și nu o notă sau alta și, în general, să fim sinceri cu noi înșine, dar și cu ei s-ar putea să fie rețeta cea mai bună pentru un început de școală frumos. Da, toate acestea, alături de o carte bună, care ne învață despre puterea adevărului, așa cum e Spiridușa Adevărului merge la școală, carte de scrisă de Matt Haig și apărută la Editura Nemi.

Surse foto – arhivă personală; prelucrare în canva.com