În urmă cu mai mulți ani – îmi dau seama că am uitat numărul exact – când ne-am mutat în apartamentul în care locuim și în prezent, acesta era aproape gol. Practic, ne-am mutat cu o saltea gonflabilă, un suport de umerașe din Ikea și mai multe cutii de carton, stivuite de-a lungul pereților. În cutii se aflau și cărți, mult mai puține decât avem azi, dar suficiente pentru acel început, cărți care de-abia așteptau să aibă un loc doar al lor, cum niciodată nu avuseseră. Pentru că, deși de mică am fost pasionată de citit și-am fost și încurajată să citesc, niciodată nu avusesem o bibliotecă în adevăratul sens al cuvântului. Visam însă la ea și o vedeam clar cu ochii minții.

Așa se face că biblioteca a fost unul dintre primele obiecte de mobilier care ne-a umplut apartamentul. Am facut-o noi, singuri – eu și soțul meu – după ce ne-am gândit și răzgândit de câteva ori. N-aveam nici foarte mulți bani și nici nu se potrivea orice în spațiul în care doream să o amplasăm – un hol lung, dar suficient de lat pentru a o adăposti – foștii proprietari avuseseră tot o bibliotecă acolo, o admiraserăm la prima vizionare a apartamentului. Prin urmare, atunci când un prieten ne-a spus că am putea să ne facem singuri mobila, din pal melaminat, am început să studiem cu mai mare atenție această posibilitate și-am decis să începem aventura. Am măsurat cu atenție, am făcut proiectul cu hârtie și creion și-apoi am mers la Leroy Merlin, de unde am cumpărat foi de pal, pe care oamenii de-acolo ni le-au tăiat la dimensiunile dorite. Pare simplu când spun așa, în câteva cuvinte, dar în realitate a fost mult mai complicat și, în egală măsură, deosebit de frumos. Ne plăcea mult să lucrăm în felul acesta și făceam echipă bună împreună, e dureros că azi eu nu aș mai putea să duc o așa activitate. Cert e că biblioteca aceasta, primul nostru astfel de proiect, ne-a rămas cea mai dragă de-a lungul timpului. Poate și pentru că a fost cumva perfectă; perfectă pentru noi, mai ales pentru mine.

Mai târziu, la ceva vreme după ce s-a născut Maria, fetița noastră mică, biblioteca a fost redecorată, dacă pot să mă exprim astfel. Pentru a evita certurile între copii, dar și pentru că încă nu era plină la acel moment, în partea de jos, unde aveam uși, au apărut dulapurile speciale ale copiilor, mai întâi al lui Tudor și apoi al Mariei. Ce reprezentau ele? Ei bine, fiecare era un loc special, în care copiii își puteau pune cele mai dragi jucării și pe care nimeni altcineva nu avea voie să îl deschidă fără permisiune. Și pentru ca lucrurile să fie clare, am decorat împreună ușile dulapurile și am scris pe ele ce reprezintă. Rezultatul a fost departe de a fi frumos, dar, desigur, depinde cu ce ochi era privit. În ochii copiilor, ușile acelea erau unele dintre cele mai frumoase lucruri de pe pământ. Plus că, prin intermediul lor, ei au învățat să-și respecte unul altuia intimitatea și limitele. Toate jucăriile din casă erau ale amândurora, cele din dulapuri erau speciale. Și a fost bine așa.

Apoi copiii au crescut, iar vara trecută le-am reamenajat camera, ocazie cu care spațiul personal al fiecăruia s-a mărit. În același timp, a crescut și numărul cărților din bibliotecă noastră și ei au fost de acord să-și cedeze vechile dulapuri speciale și să le umplem cu cărți. Ușile au rămas neschimbate, păstrând amintirea vremurilor când ei erau mai mici.

În paralel, pasiunea mea pentru cărți a ajuns la un alt nivel și mi-am dorit să le îngrijesc mai bine. Am descoperit că biblioteca ideală e una care are uși, în felul acesta cărțile fiind protejate de praf și, în general, păstrându-se mult mai bine. Pentru că biblioteca veche era deja neîncăpătoare, dar și pentru că-mi doream mult una cu uși, mi-a adus-o Moș Crăciun iarna trecută, am amplasat-o în dormitor și-am pus în ea cele mai speciale cărți. S-a dovedit a fi neîncăpătoare. Avem multe cărți speciale. Și încă de atunci am început să visez la cum ar fi dacă am înlocui întreaga bibliotecă din hol cu una cu uși. Însă eram convinsă că e doar un vis. Altele erau prioritățile noastre.

Totuși, pentru că viața nu încetează sa ne uimească, în urmă cu puțin timp s-a ivit o oportunitate faină. Și am decis să înlocuim bibliotecă veche. Și procesul a fost cel puțin interesant, căci m-a lovit din plin nostalgia și am simțit mai mult ca niciodată valoarea sentimentală a vechii biblioteci, la rândul ei un vis devenit realitate. Și pentru mai multe momente, am ezitat. Mi-a fost greu să renunț la ea, chiar dacă mi-o doream enorm pe cea nouă. Și m-am lăsat să simt tot, iar la final înlocuirea am făcut-o cu inima împăcată. Ea a fost un vis devenit realitate și era plină toată de amintiri frumoase și de noi, acum a venit vremea să se transforme într-un vis și mai frumos. Și-am demontant-o și în locul ei a apărut biblioteca Billy de la Ikea, cea mai accesibilă bibliotecă cu uși, din tot ce am studiat eu până acum. Și-apoi am ajuns la concluzia că cel mai frumos loc dintr-o casă e acela care cuprinde cele mai multe emoții și amintiri. Și emoțiile au rămas, chiar dacă biblioteca veche nu mai e.

În ceea ce privește motivele pentru care scriu acest articol, o fac deoarece blogul meu funcționează uneori și ca un album cu amintiri și nu vreau să uit momentul ăsta. Bine, de uitat complet n-am cum să-l uit, dar vreau să mi-l amintesc în detaliu și știu că propriile mele cuvinte, recitite peste ani, vor funcționa ca o punte spre trecut. Așa se face că, după ce deja debarasasem parțial partea de sus a bibliotecii vechi, unde cărțile erau stivuite până în tavan, am realizat că trebuie să-i fac o poză – sau mai multe – pentru un viitor articol. Și astfel a apărut ceea ce vedeți și citiți aici – un articol care ar putea părea o simplă înșiruire a unor evenimente, dar care, de fapt, e despre vechi și nou, despre dorințe sau visuri care prind viață în mod neașteptat, despre copii care se nasc și ne umplu casele cu bucurie, despre copii care cresc sub ochii noștri și noi ne dăm seama abia când asta deja s-a întâmplat, despre dezvoltare, despre iubire, despre munca în echipă și despre entuziasm, despre trecerea timpului, dar și despre acceptare și împăcare. Desigur, e și un articol despre sute de alte povești și lumi, cuprinse în paginile unor cărți care acum și-au găsit o nouă casă.

Surse foto – pexels.com & arhivă personală (spațiul și lumina nu mi-au permis sa fac fotografii mai cuprinzătoare/ clare 🙂)