Scriam în trecut că ne e tare drag Tărâmul Poveștilor, carte în șase volume, scrisă de Chris Colfer. Primele două volume au fost traduse în română și publicate de către Editura Nemira (din păcate, din câte am văzut, nu mai sunt pe stoc); pe noi ne-au fascinat total, le-am citit de două ori, prima dată doar eu și Tudor, a doua oară toți trei, Maria fiind la fel de cucerită de ele. Apoi, după ce am așteptat în zadar traducerea următoarelor volume, le-am cumpărat în engleză și am început să le citim, însă, deși ne-au plăcut la fel de tare, totul s-a dovedit a fi un pic mai dificil. Pentru Maria e încă greu să asculte o carte așa de complexă doar în engleză, iar pentru mine a fost o provocare, pe alocuri epuizantă, să le traduc live, cu voce tare. Așa se face că am citit doar volumele trei și patru în engleză și apoi am decis să luăm o pauză.

Lucrurile s-au schimbat când, în urmă cu vreo trei săptămâni, eu am simțit nevoia să mă deconectez cumva de la realitate și, studiind biblioteca, m-am hotărât să citesc singură ce a mai rămas din Tărâmul Poveștilor. Copiii au protestat și m-au acuzat de trădare, eu le-am promis că le voi povesti și lor, pe măsură ce citesc, până la urmă au acceptat. Și chiar am vrut să le povestesc, chiar am încercat, la început, să o fac, dar apoi m-am răzgândit. Cărțile astea sunt mult prea faine ca să fie doar povestite. Și, după ce am terminat eu de citit aceste ultime două volume, am început să le citesc și pentru ei, cu voce tare. Partea bună e că datorită faptului că acum cunosc deja conținutul, traducerea live merge mult mai ușor.

Contrar așteptărilor, nu despre asta vreau să vă povestesc de fapt, ci despre o întâmplare survenită în timp ce citeam. În volumul cinci se referire la un monstru misterios, care are puterea de a transforma ființele vii în piatră.  Totul e plin de suspans, copiii au început imediat să mă întrebe cine e acel monstru, eu am refuzat să le spun, dar le-am zis că le dau un indiciu și pot încerca să descopere singuri. Nu doar că au fost de acord, perspectiva unei astfel de investigații i-a entuziasmat peste măsură. Le-am spus, așadar, că acel monstru nu e un personaj dintr-o poveste – în Tărâmul Poveștilor, Chris Colfer se joacă cu personaje din basme sau povești cunoscute, cum sunt Albă că Zăpada, Scufița Roșie, Peter Pan și mulți alții -, ci un personaj dintr-o legendă, mai exact din Legendele Olimpului. Pe multe dintre acestea din urmă le avem într-o colecție de la Editura Litera, Mariei i-au fost tare dragi unele dintre ele, dar momentan ele se afla undeva foarte sus în bibliotecă și, la momentul discuției despre care vă povestesc, eu aveam mâinile prinse și nu îi puteam ajuta pe copii să ajungă la ele. Prin urmare, nu mă așteptam să aibă vreo șansă de izbândă, mai ales că nici nu-mi aminteam să fi citit vreodată împreună despre respectivul personaj. Amuzați, copiii au început să spună la nimereală mai multe nume, iar eu mă așteptam să se dea bătuți în scurt timp și aparent chiar au făcut-o, s-a lăsat liniștea, Maria și-a continuat activitățile, Tudor, în schimb, a căzut pe gânduri. Și a stat așa o vreme, apoi a strigat dintr-o dată, atât de tare, că am tresărit – „Știu!”. L-am întrebat ce știe și mi-a spus că și-a dat seama unde poate descoperi răspunsul, mai exact, în cartea lui cu grecii. Cum de deja ceva timp ei citesc singuri și au citit și cărți pe care eu nu le-am citit, doar le-am răsfoit sau nici atât, pe moment nu mi-am dat seama despre ce carte vorbește. Apoi, pentru că trebuia să plecăm afară, a lasat-o pe altă dată, apoi a uitat, mereu își amintea când citeam, iar aseară, deși era târziu, supărat fiind pentru că uitase prea des de misiunea lui, după ce am terminat de citit împreună, s-a dus să la bibliotecă să caute cartea lui cu grecii. Așa am aflat că se referea la una dintre cărțile din colecția HISTRONAUȚII, cărți apărute la Editura NICULESCU si pe care el, spre deosebire de mine, le-a citit integral. Și într-adevăr, cartea lui cu grecii cuprindea fotografii cu creaturile mitologice grecești, însă, din câte mi-am dat seama, nu avea și o descriere a acestora, lucru care nu l-a făcut pe băiețel să se dea bătut. Împreună cu sora lui, după ce eu le-am confirmat că monstrul din Tărâmul Poveștilor se afla acolo, a început să analizeze fotografiile și, pe baza a diverse criterii, unele logice, altele bazate pe cunoștințe proprii, au început să le elimine pe unele dintre creaturi. La început nu mă așteptam să reușească, cum spuneam, știam că, cel puțin cu mine, nu citiseră vreodată despre acel personaj, însă, pe măsură ce le urmăream discuția, am încetat să-i mai bat la cap să meargă la somn, căci sub ochii mei se petrecea ceva prea extraordinar ca să fie întrerupt. Și, da, cu adevărat, copiii au reușit să identifice corect personajul. Nu vă spun cine era, în caz că ajung pe aici cititori care adoră suspansul, nu aș vrea să le stric bucuria unei astfel de descoperiri.

Cert e că, deși poate părea banală, investigația făcută cu succes de copiii mei m-a umplut de bucurie și apoi mi-a confirmat cumva că am procedat bine în ceea ce-i privește și mă refer aici la faptul că ei au avut acces limitat la tehnologie, m-am străduit să-i învăț să gândească singuri – deși, cel puțin teoretic, asta ar trebui să fie o caracteristică a omului, în general.

Întâmplarea asta m-a dus cu gândul și la articolul meu de luni, despre inteligența artificială și despre cum aceasta ar putea ajuta la documentarea pentru un articol sau pentru o carte sau, în general, la aflarea unor informații într-un mod foarte rapid. Și mi-am dat seama că, cel puțin în ceea ce-i priveste pe copii  e incorect să le răpim bucuria de a învăța să-și dezvolte această latură, să-i spunem, investigativă. Copiii adoră misterele și le place în mod natural să pună întrebări, să investigheze și să învețe prin descoperire. Mai ales, atunci când învață în felul acesta, informațiile rămân mult mai bine întipărite în mintea lor. Să le oferim informații gata procesate sau să le oferim acces la o tehnologie care presupune arderea unor etape importante din procesul de învățare, înseamnă, practic, să le facem rău și să-i privăm de ceva prețios. Ceva ce pentru un copil poate fi o experiență amuzantă, educativă, interesantă și captivantă se transformă în ceva nesemnificativ. Sau, referindu-mă strict la exemplul meu, dacă le-aș fi spus numele personajului în clipa în care m-au întrebat sau i-aș fi îndemnat să caute pe internet, copiii mei ar fi fost privați de multe lucruri, mai ales de bucuria descoperirii pe cont propriu. Căci, da, bucuria și satisfacția lor atunci când într-un final au dezlegat misterul, au fost uriașe.

În plus, cred că treaba asta se aplică adesea și în cazul adulților. Deși știu pe pielea mea cât de greu e să gestionezi timpul în zilele noastre și cum fiecare minut e prețios, tind să cred că, uneori, faptul că ne e atât de ușor să obținem informații sau faptul că sub ochii noștri ajunge foarte multă informație într-un mod foarte ușor și în foarte puțin timp, nu e mereu un lucru bun și, poate, măcar din când în când, ar fi bine să mai mergem și pe calea clasică, în care să ne punem mintea la muncă, să gândească și să descopere lucruri pe drumul mai greu. S-ar putea să fim uimiți de efectele bune pe care acest proces le-ar putea avea asupra noastră.

La final, ca să închei tot cu Tărâmul Poveștilor, cu care am și început, vă las un citat din carte, care mi-a plăcut în mod deosebit și mi se pare o perspectiva tare faină asupra poveștilor, că tot vorbeam și despre acestea în articolul menționat mai sus. Cât despre modul în care-i ajutăm pe copii să-și dezvolte gândirea, după cum deja v-ați dat seama, asta nu-i deloc ceva complicat și cea mai bună abordare e joaca. Aproape absolut orice lucru, banal pentru noi, se poate transforma într-un mister pentru ei, iar capacitatea lor naturală de a găsi răspunsuri va face restul. Noi trebuie doar să le fim ghizi în acest proces.

Surse foto: canva.com & arhivă personală,  prelucrare în canva.com