Ce s-a întâmplat cu Cenușăreasa după ce s-a căsătorit cu prințul? De ce era mama vitregă a Albei ca Zăpada atât de rea? Cum s-au simțit Frumoasa din Pădurea Adormită și toți oamenii din regat atunci când s-au trezit dintr-un somn ce durase 100 de ani?

V-ați gândit vreodată la întrebările de mai sus sau la altele asemănătoare lor? La cum continuă viața după cuvintele clasice „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ? Sau la ce se ascunde în spatele faptelor personajelor de basm?

Ei bine, fie că ați făcut-o sau nu, posibilitatea de a primi un răspuns la aceste întrebări ar atrage, cred eu, pe orice om care a citit vreodată un basm. Dar, să o luăm cu începutul care, vă asigur, e la fel de surprinzător.

Total a început cu o carte pentru copii. Una cu ilustrații frumoase, la fel ca multe altele ca ea. Am început să o citeasc, dar, pe măsură ce citeam, îmi dădeam seama că e altfel. Avea ceva deosebit. Ceva minunat și nou, în același timp, pe care nu-l mai întâlnisem în alte cărți pentru copii. Asta m-a făcut să depăsesc granițele cărții și să caut informații despre autoare. Eram mai curioasă ca oricând și voiam să știu cine poate să scrie într-un mod atât de frumos. Cum e acel om?

Copiii erau și ei impresionați, astfel că, după ce am citit povestea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să citim informațiile despre autoare. Ei bine, autoarea era o fetiță. O fetiță din România cu vârsta de 12 ani, pe vremea aceea. Ana Dragomir, căci așa o cheamă, e un copil care scrie povești pentru copii. Și scrie bine de tot. Simți dragostea cu care scrie încă de la primele cuvinte, iar imaginația ei te poartă în locuri la care nu te-ai fi gândit niciodată. Mie mi-au plăcut mult cărțile ei, iar copiii au cerut să le citim iar și iar.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru că Tudor și Maria au îndrăgit-o mult pe fetiță, am căutat-o pe Youtube și am găsit un interviu cu ea. Acolo, printre altele, a vorbit despre Tărâmul Poveștilor, o carte care, spune ea, a marcat-o. La urmatoarea comandă, am pus cartea în coș, fără să citesc nimic despre ea înainte. Pur și simplu nu am considerat necesar. Am zis că o carte recomandată de o scriitoare de 12 ani trebuie să se afle în biblioteca noastră, așa că nu m-am gândit de două ori înainte să comand.

Totuși, atunci când am primit comanda, am fost ușor dezamăgită. M-am trezit cu două volume mari în mâini, fără nicio poză, cu excepția unor foarte mici ilustrații aflate la începutul fiecărui capitol. Când spun mari mă refer la faptul că primul volum are aproape 500 de pagini, iar al doilea aproape 600, deci sunt chiar uriașe, iar dezămăgirea mea a apărut atunci când am realizat că va trece ceva timp până când le voi citi împreună cu copiii care sunt încă mici.

A trecut timp, într-adevăr, dar nu așa de mult cum mă așteptam. Cărțile au stat liniștite în bibliotecă, vreme în care copiii mei au evoluat destul de mult, citind cărți din ce în ce mai grele și fără ilustrații sau cu ilustrații puține. Cu Tudor, în special, ajunsesem la cărți care mă fascinau și pe mine, dar, totuși, niciuna de dimensiuni atât de impresionante. Totul până într-o seară când, seara noastră fiind, trebuia să alegem o carte nouă. M-am îndreptat spre raftul cu povești necitite și ochii mi-au căzut pe Tărâmul Poveștilor. Am luat-o în mână și am mers cu ea la băiețel. I-am propus să cititm un capitol din acea carte, să vedem cum e. Dacă era prea grea sau nu era pe placul lui, aveam să o lăsăm deoparte până când era pregătit pentru ea. Băiețelul a fost de acord, iar eu am început să citesc, fără să știu vreo clipă la ce să mă aștept; fără să știu că, în curând, aveam să spun și eu despre această carte că m-a marcat..

Cartea începea cu un Prolog. Cred, acum, că nu există om pe lumea asta care să citească acele pagini și să nu fie cuprins de o dorință puternică de a citi și restul cărții și când spun om, nu mă refer – doar – la copii. Cartea asta poate fi citită de oameni mari și, deși am mai spus asta și despre alte cărți și cred puternic că avem multe de învățat din cărțile pentru copii, această carte o includ oficial în recomandările mele de lecturi pentru oameni mari. Este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată și o consider foarte valoroasă. Are de toate în ea și a reușit să mă țină în suspans într-un mod cum doar puține cărți au făcut-o, de-a lungul timpului, pentru că, de obicei, ghicesc ușor cam ce urmează să se întâmple. Tudor a fost, desigur, și mai impresionat. Atunci când m-am oprit, după ce am terminat Prologul, și l-am întrebat cum i s-a părut și dacă dorește să continuăm, băiețelul se uita la mine mai entuziasmat ca niciodată și spunându-mi să citesc în continuare. Atunci! Voia să nu ne mai oprim. Voia să o cuprindă pe toată, să afle tot, să știe tot. Foarte greu i-am domolit entuziasmul. De atunci, în serile noastre, citim împreună până când ne ia somnul și încă o vreme după aceea. Adormim împreună, când terminăm, dar nu înainte de a purta adevărate discuții filosofice despre ceea ce se întâmplă în carte. Mi se pare minunat și incredibil.

Ca să nu vă mai țin în suspans, vă spun că această carte ne vorbește despre aproape toate personajele din basme. Ne explică acțiunile lor și le și continuă în moduri surprinzătoare. Ne răspunde la întrebările de la începutul articolului și la multe altele și o face și într-o manieră psihologică, așa cum nu te-ai fi așteptat. Desigur, mai întâi ne învață să ne punem întrebări și îi oferă basmului sarea și piperul care-i lipseau (și la care nu te-ai fi gândit că îi lipsesc) urcându-l pe culmi mai înalte și mai frumoase. Este ceva incredibil și cu adevărat impresionant. Cred că trebuie să fii într-un anumit fel ca să poți scrie astfel și, mai ales, să înțelegi viața foarte bine. Cartea ne oferă și asta – o viziune superioară asupra vieții. De fapt, e atât de complexă că aș putea să nu mă opresc niciodată din scris despre ea. Nu degeaba a fost inclus autorul în TIME 100, lista anuală a revistei Time a celor mai influenți oameni din lume.

În paralel cu povestea basmelor, dacă pot să îi spun așa, descoperim povestea a doi copii gemeni, Alex și Conner. Îi vedem cum trec prin una din cele mai grele perioade din viața lor, cum învață să se vindece, cum cresc și se transformă. Totul, din nou, într-un mod impecabil scris, oferindu-ne o mulțime de revelații și ajutându-ne, în același timp, să ne vindecăm, la rândul nostru, în cazul în care aveam vreo rană.

Nu în ultimul rând, Tărâmul Poveștilor este scrisă atât de profund încât te face să plângi să râzi în hohote. Am citit, cu vocea gâtuită și ochii umezi, dar am citit și cu pauze lungi pentru că nici eu nici Tudor nu ne mai puteam opri din râs. Este, cu siguranță, o carte specială prin ea însăși și e și mai specială pentru mine și băiețelul meu deoarece ne-a ajutat să trăim atât de multe momente minunate împreună. O recomand din tot sufletul copiilor mai mari, care cunosc basmele clasice, dar și tuturor oamenilor mari.

În ceea ce privește vârsta la care poate fi citită, este, așa cum spuneam, potrivită pentru copiii mai mari. Tudor are 6 ani și, deși, dacă ar fi să mă întorc în trecut, tot la fel aș proceda și tot în această perioadă aș citi-o, cred că e totuși prea devreme la 6 ani. Pe site-urile librăriilor este recomandată începând cu vârsta de 7 sau 10 ani ani. Noi o vom reciti, cu siguranță, și împreună cu Maria, la momentul potrivit, atât pentru că îmi doresc nespus să o cunoască și fetița, cât și pentru că sunt sigură că încă mai avem multe de învățat din ea.

Revenind la Ana Dragomir, cea vinovată de această experiență și căreia îi mulțumesc enorm, recomand, cu toată inima și cărțile ei (În căutarea inspirației și Praf de zâne, apărute la Editura Pandora). La rândul lor, au ceva magic în ele, ceva care amintește de basmul clasic, dar fără duritatea basmului; ceva care îți încurajează imaginația să zburde și te cuprinde cu totul atunci când citești și încă mult timp după aceea. Sunt minunate și sunt superb completate de ilustrațiile lui Ionuț Robert Olaru.

În concluzie, am trei cărți ale săptămânii în acest articol. Trei cărți deosebite despre care sper să-și gasească drumul spre cât mai mulți copii și oameni mari. De fapt, sunt chiar patru, având în vedere că, în timp ce scriam acest articol, am aflat că Ana Dragomir a scos o nouă carte. Se numește Copacul și, în momentul în care scriu eu, este disponibilă cu autograf pe libris.ro. O vom lua și noi, desigur. Recunosc, aș cumpăra-o și dacă nu aș avea copii și asta nu doar pentru că iubesc poveștile pentru copii, ci și pentru că mi se pare minunat să am privilegiul de a citi cărți scrise de o scriitoare atât de tânără ( 14 ani în prezent).

La final vă doresc , desigur, lectură plăcută!

Sursa foto – arhiva personală