În Copiii de pe Volga, Iacob Ivanovici Bach, personajul principal, dă un nume fiecărui an. Acest detaliu e atât de important încât la finalul cărții ne este prezentat întreg Calendarul lui Bach, iar eu, de când am citit cartea, mă tot gândesc la cum fiecare dintre noi avem, la rândul nostru, propriul calendar, chiar și atunci când nu ne dăm seama.

Pornind de la asta, de câteva zile, am tot încercat să găsesc un nume potrivit pentru anul care doar ce-a trecut. Un nume potrivit din perspectiva mea, căci fiecare om are povestea lui. Și n-am găsit ceva care să mă mulțumească, probabil pentru că m-am blocat în cuvinte banale și urâte.

Adevărul e că anul 2024 nu a fost un an bun pentru mine și, dacă ar fi să-l descriu într-un cuvânt, aș spune că a fost anul bolilor. Nimeni nu s-a îmbolnăvit grav, nici chiar hernia mea nu o pot trece la categoria boli grave, din păcate, de-a lungul timpului, viața m-a învățat că există mai rău de atât. Totuși, deși nu a fost nimic grav, toți am fost bolnavi de mai multe ori, atât de des încât asta ne-a cam epuizat, pe lângă faptul că ne-a stricat atât de multe planuri. Pentru că multe lucruri mici pot să te afecteze la fel sau chiar mai tare decât un singur lucru mare. Practic, în acest an am învățat încă o dată cât adevăr e în vorba care spune că „sănătatea e mai scumpă decât toate”. Când ești sănătos încă poți face lucruri pentru a rezolva diverse alte probleme, dar când ești blocat la pat, la propriu, opțiunile îți sunt mult limitate. Totuși, chiar și așa, n-am simțit că ar fi ok să numesc acest an anul bolilor. Parcă nu suna bine, chiar dacă era real. Și m-am blocat și am amânat scrierea acestui articol, care se dorea a fi unul ce marchează un final și, deopotrivă, un început.

Totul până în această dimineață, când am găsit în sfârșit numele potrivit. M-am gândit la mine și la familia mea, m-am gândit la faptul că acum, când scriu, la început de an, suntem bine; m-am gândit la cum am avut sărbători liniștite, fără nimic deosebit, bun sau, mai ales, rău și cum asta a fost fix ce mi-am dorit cel mai tare; m-am gândit că cel mai potrivit nume pentru anul care s-a sfârșit e unul care să exprime reacțiile noastre în fața a tot ce ni s-a întâmplat și mi-am dat seama că Anul Rezilienței e cel care exprimă cel mai bine felul în care m-am și ne-am descurcat.

Da, adevărul e că anul care a trecut nu a fost deloc unul bun pentru noi, dar, în același timp, a fost un an în care mi s-au dezvăluit o mulțime de lucruri importante și frumoase despre mine și despre familia mea; a fost anul în care mi-am dat seama cât de puternici și rezistenți (încă) suntem și cum avem în noi puterea de ne vindeca, fizic și psihic, chiar și de nenumărate ori. Amintindu-mi de câte ori am simțit că voi ceda sau poate chiar am cedat, pentru scurt timp, în acest an, și observând cum încă sunt în picioare acum, mi-am dat seama că reziliență e cuvântul care poate descrie cel mai bine tot ce-a trecut. Și cred că, în general, ar putea fi util să privim anii care-au fost nu prin prisma lucrurilor urâte care s-au întâmplat de-a lungul lor, ci prin prisma resurselor pe care le-am descoperit în noi și a felului în care ne-am descurcat în a rezolva probleme sau a rezista în fața provocărilor. Și să fim cinstiți cu noi când facem asta, desigur, nu să fim prea critici sau să ne comparăm reacțiile cu unele ideale, care s-ar putea să nici nu existe. Prin urmare, da, poate că n-am avut un an bun, dar cu siguranță el a scos la iveală multe lucruri bune și frumoase, unul dintre acestea fiind și modul în care, spre exemplu, s-au descurcat copiii mei în perioada în care mi-a fost mie rău; au fost clipe în care mi s-au umplut ochii de lacrimi de bucurie, când mi-am dat seama că am realizat, cu adevărat, ceva bun atunci când am ales să-i cresc așa cum am făcut-o. Iar acesta e doar un exemplu din multe.

Și pentru că spuneam că acest articol se dorea a fi despre un final și-un început, în ceea ce privește anul care doar ce-a pornit să curgă, sunt mai mult ca niciodată conștientă de faptul că nu am vreo idee cum va fi el și nu pot controla cursul lucrurilor. În orice clipa se poate întâmpla orice, rău sau bun, care să schimbe totul. Și e în regulă să fie așa. Asta e viața și, poate, acesta e unul dintre lucrurile cu adevărat fermecătoare ale ei- faptul că nu încetează să ne surprindă. 🙂

La mulți ani!

Notă 1 –  Recomand, desigur, Copiii de pe Volga, carte apărută la Editura Humanitas și scrisă de Guzel Iahina, autoare pe care am descoperit-o în urmă cu mai mult timp, când am citit Zuleiha deschide ochii. Nu e o carte ușor de citit sau ascultat (eu am ascultat-o pe Voxa) e destul de greu de digerat, dar e deosebit de frumoasă și, poate, generatoare de revelații sau cu darul de a ne umple sufletele de recunoștință pentru ce avem și ce trăim.

Nota 2 – Fotografia nu are, poate, legătură cu articolul. În același timp e o dovadă a modului în care viața ne surprinde într-un mod frumos. Am făcut această poză într-o zi banală, în timpul unei plimbări prin cartier. Nu știu cine-i proprietarul bicicletei, dar știu sigur că pisica era una dintre pisicile cartierului, fără stăpân. Faptul că s-a așezat pe bicicletă fix atunci , iar eu am reușit să surprind acessta imagine frumoasă a fost doar o surpriză plăcută și neașteptată.