Am crezut mereu că există experiențe pe care le putem înțelege în profunzime doar dacă le trăim. Desigur, ni le putem imagina, dar niciodată nu-i la fel și chiar dacă unii dintre noi pot avea un nivel de înțelegere/empatie mai mare, tot vor simți lucrurile altfel atunci când vor trăi pe propria piele, cu adevărat, experiențe la care doar s-au gândit sau pe care doar le-au observat la alții.

În același timp, m-a uimit mereu asemănarea dintre oameni, chiar și dintre oameni care aparțin unor culturi diferite. Experiența mea nu e completă, pentru că nu am cunoscut cu adevărat oameni care să aparțină unor astfel de culturi, doar am citit în cărți scrise, de exemplu, de Elif Shafak, Khaled Hosseini sau Zoulfa Katouh. Și mereu am fost surprinsă de cât de mult ne asemănăm, în ciuda diferențelor, mai ales în felul în care simțim sau reacționăm în fața provocărilor vieții.

Cu toate acestea, în ultimele două săptamâni am avut o altă revelație. Aproape banală, căci nu-i nimic nou în ce zic, ba chiar, de-a lungul timpului, probabil am mai spus lucruri de genul ăsta, nu neapărat pe blog. Însă cred că acum le-am înțeles la un cu totul alt nivel.

Totul a început cu o răceală. A răcit soțul meu, i-a fost greu și rău, ca la orice răceală, dar s-a ținut tare, a fost și la muncă. Apoi am urmat noi, eu și copiii. În același timp, dar cu evoluție total diferită. Tudor s-a simțit puțin rău cam o jumătate de zi, iar Maria a avut trei momente mai dificile, pe parcursul a două zile. Altfel, copiii au fost foarte bine, în scurt timp nici urmă de răceală nu se mai vedea, iar mie mi s-a confirmat încă o dată că SaltMed chiar funcționează. Prin comparație, soțului meu i-a trecut în vreo două săptămâni, dar după prima săptămână a avut doar simptome foarte ușoare.

În ceea ce mă privește pe mine, m-am situat la polul opus. După câteva ore, la început, în care am crezut că voi avea și eu simptome normale, mi s-a dovedit că mă înșelasem și viroza pur și simplu m-a doborât. Am zăcut la pat, am avut dureri crunte, am dormit puțin spre deloc, deși nici trează nu am fost; primele câteva zile sunt într-o mare ceață pentru mine și știu că mă simțeam de parcă tot făceam mici vizite în iad și mă întorceam epuizată. Apoi, zilele ce au urmat n-au fost nici ele bune, eram într-adevăr mai ok, dar departe de a fi bine, am continuat să nu mă odihnesc cum trebuie și, per total, am avut o experiență total diferită de cea pe care au avut-o soțul meu și copiii mei; cele mai multe simptome au fost asemănătoare cu cele pe care le-a avut soțul meu, dar la mine au fost la o intensitate mult mai mare.

Și pentru c-am zis să ies totuși cu ceva profund din experiența asta, tot observându-ne reacțile, total diferite în această perioadă, mi-am dat seama că morala e, desigur, că același lucru, fie el bun sau rău, se simte diferit pentru oameni diferiți. Chiar și când ei fac parte din aceeași familie. Și, sunt destul de sigură, treaba asta nu-i valabilă doar pentru experiențele fizice, motiv pentru care am găsit o morală și mai profundă – oamenii sunt ființe atât de complexe, încât, în ciuda asemănărilor, s-ar putea să nu fim vreodată capabili să ne înțelegem în profunzime. Unii pe alții, dar și pe noi înșine. Ceea ce înseamnă că cel mai important lucru, dincolo de orice înțelegere, rămâne acceptarea. Să acceptam că alți oameni pot să nu simtă, gândească, acționeze așa cum o facem noi sau cum credem noi că ar fi bine să o facă și, mai ales, să ne străduim să nu interpretăm/ judecăm (doar) prin prisma experiențelor proprii.

Altfel, e bine de știut/reamintit că toate lucrurile grele trec. Chiar și o răceală care pare că nu va mai trece vreodată. 🙂

Sursă foto – canva.com