Cartea asta e diferită, nu-i ca alte cărți, mi-au spus copiii după ce citisem cam un sfert din Ultima pisică neagră. I-am aprobat și ei au adăugat că le place foarte, foarte mult. N-au știut să-mi spună punctual ce anume făcea ca această carte să fie deosebită, dar eu m-am bucurat pentru faptul că ei, intuitiv, au ajuns în acel punct în care pot să recunoască o carte foarte bună. Căci așa e Ultima pisică neagră – o carte foarte bună, scrisă și tradusă impecabil, care ne-a uimit la fiecare pagină, ne-a ținut cu sufletul la gură, ne-a întristat, dar ne-a făcut și să râdem tare și, mai ales, ne-a provocat să gândim, să analizăm, să ne punem multe întrebări și să venim cu tot felul de teorii și concluzii. Nu în ultimul rând, ne-a rămas în suflete și probabil nu se va șterge vreodată de-acolo, copiii deja asociază pisicile negre cu pisica din carte și, recunosc, chiar și eu fac asta.

Ultima pisică neagră este o carte scrisă de Evghenios Trivizas și apărută la Editura Frontiera. Ca întotdeauna, deși, de-a lungul timpului, Editura Frontiera mi-a câștigat încrederea, am avut câteva emoții atunci când am început să le-o citesc celor mici (da, încă citim și împreună), cartea fiind recomandată pentru copiii de peste 10 ani, iar Maria având abia 8 ani. Nu-i prima dată când citim cărți pentru copii mai mari, în general aleg astfel de cărți pentru a fi citite împreună, tocmai pentru că eu sunt acolo, lângă ei, și pot explica diferite lucruri, la nevoie. Asta nu înseamnă că nu ne-am lovit de provocări de-a lungul timpului, inclusiv de data aceasta, deoarece Maria e și foarte empatică și, la fel ca frățiorul ei, iubește mult pisicile. Prin urmare, am avut vreo două momente dificile, atunci când am citit despre chinurile la care erau supuse pisicile din carte. Din fericire, autorul a știut foarte bine să creeze un echilibrul, iar momentele triste erau precedate sau urmate de momente amuzante, care ajutau la eliberarea tensiunii. În plus, la rândul meu, am vorbit cu Maria și Tudor și i-am întrebat dacă doresc să continuăm să citim. Amândoi au spus da fără ezitare și nu au regretat ulterior, mai ales că finalul a fost unul  foarte ok. Totuși, am ținut să povestesc despre asta, deoarece nu recomand ca această carte să fie citită de copiii mai mici sau foarte sensibili fără prezența unui adult. Apoi, chiar și cei mai mari ar putea avea nevoie de ceva sprijin, căci sunt abordate câteva subiecte foarte interesante și, în același timp, grele, care ar putea să nască întrebări suplimentare și, în acelasi timp, să ofere oportunitatea unor discuții prețioase și interesante cu cei mici, discuții pe care sigur n-am vrea să le ratăm. Astfel, vom recunoaște în carte rasismul și discriminarea, manipularea, războiul, rezistența, moralitatea (sau lipsa ei), nedreptatea, trădarea și multe altele. Din fericire, balanța e echilibrată, deoarece ne sunt prezentate și puterea prieteniei, pacea și liniștea, reziliența și multe alte lucruri pozitive. Totul cu un limbaj potrivit pentru cei mici, desigur.

Revenind la prezentarea cărții, îmi e greu să vorbesc despre ea fără să dau mai multe detalii din interior. Prin urmare, voi face un scurt rezumat. Dacă nu doriți să aflați astfel de detalii, vă invit să mă credeți pe cuvânt atunci când spun că-i foarte faină, să vă opriți aici din a citi acest articol și să citiți, în schimb, cartea.

Cartea este scrisă la persoana I, protagonistul fiind un motan negru, care ne povestește toate întâmplările prin propria-i voce. Observăm, deci, că, din start, există un strop de magie (o pisică vorbește), lucru care face, în general, ca subiectele dificile să fie mult mai ușor de digerat de către copii.

Eroul nostru observă că pisicile negre încep să dispară de pe insula pe care trăiește și începe să investigheze situația. Curând află crudul adevăr – pisicile negre sunt considerate a fi responsabile de toate relele care se întâmplă pe insulă și sunt vânate pentru a fi exterminate. Totul se bazează pe superstiția potrivit căreia pisicile negre aduc ghinion, dar acesta e exploatată la un cu totul alt nivel de către supersițioșii inițiali, dar și de către cei care doreau pur și simplu să se îmbogățească sau să câștige/păstreze puterea, în acest ultim caz fiind vorba despre politicieni, care se alătură si ei luptei împotriva pisicilor. Prin urmare, de la o banală și aparent inofensivă idee se ajunge, prin manipulare, la un fel de convingere că toate relele, de la cel mai mic, la cel mai mare, se datorează pisicilor negre. Cei care îndrăznesc să creadă sau să acționeze diferit sunt stigmatizați și, ulterior, răniți de către ceilalți.

În momentul în care pisicile negre conștientizează seriozitatea situației, ele cer ajutor celorlalte pisici, fiind convinse că-l vor primi. Se confruntă însă cu nepăsarea, trădarea sau frica de a acționa, în ciuda asigurărilor de susținere. Tot în acest context, unele pisici negre  se gândesc să-și schimbe culoarea, însă în scurt timp o astfel de acțiune nu-și mai are rostul pentru că oamenii încep să vâneze toate pisicile, indiferent de culoare, moment în care ni se dezvăluie o adevărată conspirație și totul începe să aibă mai mult sens, în timp ce situația motanului narator se înrăutățește, el pierzându-și prietenii și ajungând să fie ultimul din specia sa. Soarta pare să îi fie pecetluită, nu se întrevede vreo urmă de scăpare, iar disperarea îl cuprinde ușor, ușor, ocazie cu care descoperim puterea prieteniei – care poate exista și între ființe foarte diferite, cum sunt o pisică și un șoarece –  și forța care se găsește în unele ființe, chiar și când acestea par foarte fragile și lipsite de orice putere. Și, da, cu un strop de magie, dar și dând dovadă de multă inteligență, ultima pisică neagră reușește să aibă parte de un final fericit, dar nu-și oprește poveste fără să ne lase un avertisment plin de înțelepciune, pe care, într-o formă sau alta, oameni reali l-au tot rostit de-a lungului timpului:

„Totul este atât de liniștit, de calm, de pașnic…

Cum de s-au putut întâmpla toate câte s-au întâmplat, mă întreb, și încerc să mă conving că niciodată, dar niciodată  așa ceva nu poate să se mai întâmple.

Dar undeva, în adâncul inimii, știu că aici, pe insula noastră, ca pretutindeni, pisicile uită, oamenii uită, iar nebunia n-are nevoie de prea multe ca să izbucnească din nou, luând-o iarăși de la capăt, fir-ar să fie…”

Așa cum spuneam, chiar și în cazul copiilor mai mari și chiar dacă, sunt sigură, vorbim despre genul acela de carte care îi atrage pe cei mici încă de la primele cuvinte, lucru pe care o face perfectă pentru toți cititorii, inclusiv aceia care nu citesc foarte mult, Ultima pisică neagră e o carte care, din punctul meu de vedere, ar trebui citită împreună sau în paralel (vă garantez că e o lectură minunată si pentru adulți), deoarece ne poate oferi un punct de plecare pentru multe discuții interesante și utile. În ceea ce ne privește, noi am vorbit despre aproape fiecare subiect expus în carte și am insistat pe tema schimbării culorii – Maria venise cu aceasta idee înainte ca ea să apară în carte, am discutat mult despre cât de ok ar putea să fie un astfel de gest – dar și pe ce înseamnă libertatea, gândirea critică și capacitatea oamenilor de a identifica informațiile false și tehnicile de manipulare. Legat de acest ultim aspect, recomandăm și cartea Alertă de știri false. Invazia chiloților criminali. Scrisă de Elise Gravel și apărută la Editura Arthur, această este recomandată începând cu vârsta de 7 ani, este foarte amuzantă, ușor de citit și, în același timp, utilă și necesară. Noi o citisem înainte de a începe Ultima pisică neagră și am putut constata că efectele ei s-au resimțit, copiii au identificat mult mai rapid și ușor situațiile problematice din Ultima pisică neagră. În orice caz, concluzia e că am avut parte de o experiență frumoasă și extrem de interesantă și utilă, iar eu mă bucur enorm că s-a întâmplat așa.

Nu în ultimul rând, e musai să vă spun că la Editura Frontiera se găsesc o mulțime de alte comori pentru toate vârstele, inclusiv Colecția MicRoman, despre care am mai scris și în trecut și care e perfectă pentru cititorii începători. Eu am citit doar Povestea cu lupul ( William McCleery), mi-a plăcut foarte mult și mi s-a părut tare amuzantă (copiii susțin tot ce scriu eu aici), Tudor, băiețelul meu de 10 ani, le-a citit pe toate  și a zis că mai vrea. 🙂

La final, vă doresc, ca de obicei, lectura plăcută și vă invit să descoperiți și alte cărți citite de noi.

Surse foto, arhivă personală, editurafrontiera.ro; prelucrare în canva.com