Mereu am crezut că există experiențe pe care nu le poți înțelege în profunzime până când nu le trăiești. În trecutul apropiat, când ne-am luat pisică, mi-am dat seama, încă o dată, cât de mare dreptate aveam, mai ales că pisicuța și-a făcut intrarea în viața noastră într-un mod aparte, intens, venind la pachet cu niște probleme de sănătate.

Pe alt plan, în ultimele două săptămâni, am primit încă o confirmare a ceea ce cred. Spuneam, în urmă cu câteva luni, că-mi iau o pauză de la scris pentru că un anumit eveniment îmi ocupă tot timpul și toate gândurile. Mai spuneam și că sper ca la un moment dat să pot scrie despre asta. Încă nu simt că pot, dar nevoia de a scrie e mare, mai ales că, în aceste luni, aproape că n-am scris nici pentru mine, fără să public, iar asta e o premieră. Ce-aș putea spune totuși e că ce-am trăit și trăiesc are legătură cu copiii și că, din nou, am simțit cum mi se rupe inima în bucăți, de două ori în același timp, căci mamele care au mai mulți copii au și mai multe inimi. Desigur, la fel ca mereu, inimile s-au reîntregit, au plâns și-au râs în același timp. Doar ele, pentru că eu, mie, n-am putut să-mi permit acest lux. Am fost atât de încordată, am avut atât de multe lucruri de făcut și totul în timp ce mă simțeam foarte rău, fizic vorbind, încât abia am avut timp să respir, nici vorbă să pot plânge, cum aș fi avut nevoie, cum încă am. Am mai scăpat câte o lacrimă, au fost cuvinte sau fraze întregi pe care nu le-am putut rosti, căci vocea mi se frângea de la toate câte le simțeam pe dinăuntru, dar mai mult nu. Mai ales că trebuia să și par puternică. Un dezavantaj mare al lumii în care trăim. Prea des trebuie să ne comportăm altfel de cum simțim sau să ne ținem în frâu emoțiile. Iar asta-i trist, căci emoțiile sunt bune.

Nu prea știu cum să continui ce-am început să scriu, e și greu din tot același motiv, pentru că nu mă pot lăsa să simt totul și să scriu totul, pentru că încă trebuie să fiu rezervată, pentru că încă nu s-a terminat totul. Dar, în același timp, dacă nu scriu nimic e și mai greu. Mai ales că vreau să nu pierd, vreau să explorez toate aceste emoții și trăiri, sunt toate atât de prețioase, mi-e cumva teamă că aș putea le pierd. Îmi amintesc însă, acum, când scriu, că la un moment dat am explorat emoții din urmă cu ani mulți, deci nimic nu se pierde. E drept că am făcut-o în terapie, dar ce-i clar e că toate rămân în noi, chiar și când aparent le uităm. Iar cele mai intense lucruri nu se uită.

Nu voi uita, de exemplu, îmbrățișarea din weekend-ul de-acum o săptămână. A început cu mine și cu Tudor, s-a alăturat soțul meu și-apoi am zis cu voce tare că lipsește cineva. Și ne-am reîntregit cumva atunci când în îmbrățișare a venit și Maria. Și-am stat așa o vreme, în liniște și-apoi s-a auzit un mieunat. Pisica nu era cu noi, în casă (e o poveste lungă, poate o voi spune și pe aceasta cândva), era pe balcon, iar noi eram în dormitor, unde ea nu ne putea vedea. Că a fost o coincidență sau ne-a simțit, e irelevant, important e că am zâmbit toți patru și-am zis, încă o dată, cu voce tare, că lipsește cineva. Și știu că toți ne-am imaginat încă o astfel de îmbrățișare cu Kitty lângă noi. Cine știe, poate chiar se va întâmpla. Până atunci, încerc să mă abțin din a proiecta viitorul. Încerc să-l privesc cu multă curiozitate, acesta fiind unul dintre lucrurile pe care mi le-am tot spus vara asta. Iar când gândurile merg totuși în direcții mai sumbre, mă străduiesc să-mi amintesc că orice greu trece, într-un fel sau altul, că viața e plină de provocări și pentru toate există soluții sau, cum i-am spus lui Tudor, la un moment dat, că „nu va fi (doar) bine, dar vom reuși”.

Se întâmpla într-un context în care el avea o serie de îngrijorări, iar eu încercam să-l încurajez cu clasicul „va  fi bine”, în timp ce el mă contrazicea într-un mod să zicem „enervant”(ori poate eu aveam dinamită pe dinăuntru și copilul n-avea nicio vină, adevărul e undeva la mijloc). Cuvintele lui m-au atins atât de tare încât, la un moment dat, am izbucnit și i-am spus pe un ton ridicat – Știi ce? Ai dreptate! Nu, nu va fi bine! Va fi foarte greu, într-o mulțime de feluri! Vot fi momente frumoase, dar vor și unele urâte. Va fi și bine, dar nu va fi doar bine și singurul lucru pe care ți-l pot promite e că voi fi alături de tine și împreună vom reuși să trecem prin toate!

În mod surprinzător, după acest mic discurs, care în realitate a fost mai lung și pe care nu l-am reprodus în totalitate aici, băiețelul a fost ok, iar treaba asta m-a dus cu gândul la Spiridușa Adevărului și la un moment asemănător din prima carte despre ea. Și m-am gândit că mereu adevărul e cea mai bună cale, iar adevărul e că viitorul e întotdeauna imprevizibil și e oarecum incorect să spunem că „va fi bine” în condițiile în care, din tot ce știu eu, nu putem prevedea ce se va întâmpla. Da, e adevărat că orice greu trece și că, la modul general, până la urmă chiar va fi bine, dar până la orice „bine” există un drum care-i presărat cu de toate. Și e înțelept să fim conștienți de asta și, mai ales, de faptul că nu suntem singuri pe acest drum, că avem aliați și susținatori. Mai ales copiii, au nevoie de acest adevăr.

Concluzia la tot ce-am scris nu știu care e, poate de asta am și numit acest articol Gânduri. Pentru că sunt doar gânduri adunate. Când le voi pune într-o ordine mai clară, nu știu, mă gândeam, zilele trecute, că a început SuperBlog, poate ar fi o idee să-mi dau un restart pe blog cu asta, dar timpul se dovedește a fi mai necruțător ca niciodată, deci nu știu dacă e posibil. Astfel că las viața să curgă și să mă surprindă, în timp ce încerc să o descopăr cu o minte deschisă.

Foto – arhivă personală (Tudor în Carturești Carusel)